Revoluţionar fără Certificat
Colonel (r) Gavril Babiciu,
Baia Mare
Cuvinte cheie: revoluţie, lovitură de stat, diversiune, manipulare, adevăr, minciună, miliţian, poliţist, erou, martir, datorie.
Revoluţia Română din anul 1989 m-a „prins” la Baia Mare. Am folosit cuvântul „Revoluţie” şi nu „Evenimentele din Decembrie”, „Lovitură de Stat” sau „Revoltă spontană”, deoarece fenomenul istoric ce a început în anul 1989 în România este reprezentat cel mai corect prin noţiunea de Revoluţie. În Decembrie 1989 s-a declanşat în România un proces revoluţionar obiectiv. Mijloacele de realizare ale acestui proces au fost multiple: Lovitură de stat, Revoltă spontană, Acţiuni organizate pentru revoltă, Diversiune etc. Nu trebuie să fii sociolog, istoric sau jurist pentru a împărtăşi această opinie ca urmare a studiilor mai aprofundate despre evenimentele istorice. Este suficient să deschidem un dicţionar şi să citim sensul sintetic al cuvintelor exprimate şi să alegem noţiunea care întruneşte elementele surprinse în „definiţia” lor. Pentru a fi şi mai explicit, voi reda sensul cuvântului „revoluţie” prezentat în diferite dicţionare.
– revoluţie = Schimbare calitativă radicală în viaţa economică şi social-politică, prin care se asigură realizarea rapidă a progresului.[1]
– révolution = Changement brutal et complet de régime politique s’accompagnant souvent d’actions violentes.[2]
– révolution = Ensemble d’événements historiques qui ont lieu lorsqu’un besoin de transformation radicale de la société provoque le renversement du régime en place.[3]
– révolution = Ēvolution, changement importants (dans l’ordre moral, social ect.)[4]
– revolution = A fundamental political change, esp. the overthrow of one gouvernment and the substitution of another.[5]
Faptul că Revoluţia Română din decembrie 1989 a început cu o Lovitură de Stat, nu mai este pentru nimeni un secret. Se pare că „Lumina verde – rezultând din articularea serviciilor sovietice, ambasada URSS de la Bucureşti, actorii Iliescu, Stănculescu&Co – s-a dat probabil imediat după reuniunea Pactului de la Varşovia de la Moscova, din 3 decembrie: atunci nu se mai putea spera nimic de la Ceauşescu.”[6] Părerea că „va mai curge multă apă pe…” până se vor desluşi toate dedesubturile evenimentelor petrecute în anul 1989 în România este exprimată în cele mai diverse modalităţi. „Mai există multe lucruri neelucidate, legate de decembrie 1989, fiind necesare arhivele sovietice şi maghiare pentru a înţelege, de exemplu, cum s-au declanşat mişcări ale mulţimii la Timişoara, pe 17 decembrie, spun cei doi autori. De ce a trebuit ca furia să pornească dintr-un oraş cu o importantă minoritate maghiară?, se intreabă ei.”[7]
Vrem, nu vrem să acceptăm, fiecare dintre noi pământenii avem un destin prevăzut „în stele”. Am încercat să înţeleg care au fost resorturile devenirii mele ca miliţian, mai ales că la data când am mers la examenul de admitere ştiam doar atât: este o şcoală militară la care nu trebuie să plătesc nimic, condiţie minimă şi necesară pentru a putea continua studiile. Iată concluzia la care am ajuns.
Sunt „produsul” curentului social, obiectiv, care a cuprins România anului 1964, rămas în istoria noastră sub denumirea „Primăvara de la Bucureşti”.[8] Atunci, România a ridicat capul, şi-a privit în ochi prietenii şi duşmanii şi prin Declaraţia din 26 aprilie 1964, le-a spus răspicat tuturor: „suntem o ţară independentă, suverană şi milităm pentru respectarea principiilor de egalitate dintre state, neamestec în treburile interne ale altor state şi pentru o colaborare în avantaj reciproc cu toate statele lumii”.
Acest curent a modificat gândirea privind selecţia candidaţilor pentru şcolile militare, de toate armele, inclusiv pentru Şcoala de Ofiţeri de miliţie din Bucureşti. Efort mare s-a făcut atunci în acest domeniu. S-a renunţat la selectarea candidaţilor din producţie şi au fost selectaţi numai elevi din ultimul an de liceu, cu note mai mari de nota 8, iar la examenul de admitere susţinut la Bucureşti, am fost trimişi pe banii statului, câte 3 candidaţi pe un loc, astfel că şi în acest mod s-a mai făcut o selecţie calitativă. Verificarea fiecărui candidat de către „cadrişti”, cu privire la comportamentul nostru şi situaţia familiilor din care proveneam se materializa într-un „dosar personal”, care s-a completat, pentru cei care am reuşit la examen, cu noi file până la ieşirea la pensie.
Fac aici o precizare ce merită mai multă atenţie din partea celor care vorbesc despre epoca comunistă. Dintr-o discuţie purtată cu dl. col. Gheorghe Lungu, care a ocupat mai mult timp funcţia de şef al Securităţii în judeţul nostru, Maramureş, am aflat că una dintre etapele construcţiei socialismului în România, de după anul 1946, a fost „Revoluţia violentă”, sintagmă care nu este utilizată în mass-media, fie din omisiune voită, fie din ignoranţă. Ce-i drept, expresia a fost nouă şi pentru mine, n-am citit nici un studiu pe această temă. Cred că istoria a demonstrat că poporul român a încercat întotdeauna să-şi făurească un destin propriu dar se ştie „nimeni nu e singur pe pământ”.
Redau câteva aspecte legate de noul flux ideologic şi profesional care si-a pus amprenta asupra formării ca oameni şi cadre de nădejde ale sistemului militar în care au intrat, la 5 septembrie 1965, tinerii născuţi în anul 1947, printre care mă număram.
Am fost înştiinţaţi de toate masurile legate de reabilitarea unor oameni de seamă ai României, consideraţi anterior trădători, cum a fost cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Desigur că ulterior s-au editat cărţile scrise de acesta. Manualele de istorie ale României şi de socialism ştiinţific şi-au schimbat în mare măsură conţinutul. Figurile marilor domnitori români, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Constantin Brâncoveanu etc. erau glorificate. Naţionalismul românesc începea să înflorească.
Pe plan profesional materiile au căpătat un pronunţat caracter ştiinţific. Profesorii de la Facultatea de Drept Bucureşti ne-au predat şi nouă cursurile la materiile stabilite pentru primii trei ani de studii, astfel că probaţiunea ştiinţifică a faptelor antisociale înlocuia arbitrariul şi abuzurile comise în acest domeniu. Exemplele din activităţile şi acţiunile practice erau luate din practica poliţiei şi jandarmeriei române şi nu din cele ale statului care se considera coordonator al sistemului socialist. Limbile străine pe care le învăţam în şcoală erau franceza, germana şi engleza.
Pe plan extern se manifesta un curent pro-occidental. Măsurile de ordine pentru siguranţa preşedintelui Franţei, care ne-a vizitat ţara, au fost deosebite. Pentru prima şi ultima dată, în activitatea mea de militar la o astfel de misiune, am avut cartuş pe ţeava pistolului, cu piedica pusă, introdus în tocul fixat pe centura cu diagonală, pentru a putea acţiona imediat. Făceam parte din cordonul ce asigura traseul pe care se deplasa coloana oficială de la Aeroport spre oraş.
Momentul înaintării la gradul de locotenent, 14 august 1968, a Promoţiei de ofiţeri, de toate armele, a fost ridicat la rang de sărbătoare naţională. Până atunci acest moment festiv se derula în fiecare unitate militară de învăţământ, în localităţi şi la date diferite. Timp de două zile, toţi absolvenţii Şcolilor de Ofiţeri din ţară au făcut pregătiri pentru defilarea ce urma să aibă loc la acest eveniment. Atunci am constatat un lucru deosebit. În pauzele de odihnă, mergeam de la o armă la alta şi ne căutam colegii de liceu sau din judeţ. Personal m-am întreţinut atunci cu Vasile Bonto, care terminase Şcoala de Ofiţeri auto de la Piteşti, care mi-a fost coleg de liceu la Baia Sprie dar şi rudă (fiul surorii mele) şi cu Ioan Pop din Seini, ce terminase Marina militară. Din acest moment am realizat că suntem cu toţii aceeaşi Promoţie, iar legătura dintre militarii ţării îmbracă noi valenţe.
Pentru noi, Promoţia ’68, ziua de 14 august 1968 a fost una cu totul deosebită. Pe platoul din faţa Academiei Militare din Bucureşti (vezi coperta 1), în faţa conducerii ţării din acea vreme şi a unui public deosebit de numeros (apreciez că au fost peste 80.000 de oameni), într-un singur glas, am rostit jurământul faţă de Ţară şi Popor iar după cuvântările ţinute, inclusiv de către Comandantul nostru suprem, am realizat o defilare extraordinară. Numai Şcoala noastră număra 10 plutoane de tineri locotenenţi. Nu ştiu câţi puteam fi de toţi dar coloana de defilare era „infinit” de mare.
Toate ziarele şi revistele existente la acea vreme au prezentat reportaje de la acest eveniment.
Un ultim aspect voi mai detalia din efervescenţa acestei perioade. Pe 15 august 1968 fiecare dintre noi şi-a îmbrăţişat colegii şi urma ca după a lună de vacanţă să ne prezentăm la unităţile la care am fost repartizaţi. Ajunşi acasă, în Şişeştii Maramureşului, cei doi locotenenţi, din aceeaşi familie, eu şi nepotul meu de soră, am hotărât să dăm o mână de ajutor unei alte surori şi respectiv mătuşă de-a noastră la săpat de şanţuri pentru ridicarea temeliei unui grajd. Acolo m-a găsit în amiaza zilei de 21 august, şeful de post, plutonierul Victor Brata, care era îmbrăcat militar, cu centura cu diagonală şi având pistolul în tocul fixat de aceasta. S-a apropiat de noi şi salutându-mă milităreşte spune: „Tovarăşe locotenent vă rog să-mi permiteţi să raportez. Am primit ordin să va anunţ că, de îndată, trebuie să vă prezentaţi la unitatea şcolară din Bucureşti”. Am rămas ca la dentist, atât eu cât şi Mitruţu, aşa îi spuneam noi d-lui Lt. de auto, Vasile Bonto. Am ieşit din şanţ, ne-am îmbrăcat şi am mers acasă. Pe cărare, spre casă, preţ de 20 de minute, am încercat să aflăm de la tovarăşul plutonier câte ceva despre motivul convocării mele neaşteptate. „Poate din cauză că au intrat ruşii în Cehoslovacia” îşi dă cu părerea şeful de post, fără a ne da alte elemente. Cine avea atunci în Şişeşti radio sau televizor pentru a afla amănunte despre acest eveniment? Dimineaţa următoare cobor din tren în Gara de Nord. Nici unul dintre colegii mei din judeţele prin care a trecut trenul, nu m-a mai aşteptat, aşa cum făceam de obicei când ne întorceam din vacanţă, pentru a mă saluta şi să plecăm la Şcoală împreună. Fiecare s-a grăbit să ajungă cât mai repede la destinaţia ordonată. Iată-mă intrând în curte. N-a mai fost nevoie de controlul valizei, noi cei din Maramureş, Sălaj, Satu Mare, Bihor nu treceam uşor de punctul de acces în unitate. Nu puteam merge de acasă „cu mâna goală”. Ajuns în dormitorul care mi-a fost casă timp de trei ani, m-am îmbrăţişat cu cei care sosiseră înaintea mea şi am început să-mi aranjez dulapul cu hainele scoase din geamantan. Tresăream cu toţii când uşa se deschidea, fugeam să întâmpinăm şi să îmbrăţişăm cu multă căldură pe noul venit. Deodată se aude un semnal. Urmează o clipă de linişte deplină iar apoi, forfota specifică momentului în care Batalionul era alarmat. În 5 minute, pe platoul de adunare din curtea Şcolii, comandantul de batalion, locotenent colonelul Gheorghe Gafiţa, primea raportul: „Compania I-a, este gata şi aşteaptă ordinul Dv.”. Urmează rapoartele celorlalţi doi comandanţi de companie. A fost ceva uluitor. Trecuseră doar o săptămână de când ne luaserăm rămas bun şi ne urasem unii altora „drum bun” în viaţă. Adunaţi în careu, ascultam cu atenţie cuvintele comandantului care ne-a prezentat situaţia în care se găsea România după intervenţia forţelor militare ale Tratatului de la Varşovia (fără cele româneşti), în Cehoslovacia.
Apoi am primit misiunile de luptă. Primele nopţi mi le-am petrecut la un cuib de mitralieră amplasat pe colţul estic de pe clădirea în care funcţiona Miliţia Capitalei. Aveam vedere bună spre Magazinul Victoria şi întreaga zonă. Că România era atunci în mare pericol o dovedesc unele acţiuni ce s-au dispus pentru contracararea unei intervenţii militare străine. După ce lucrurile s-au lămurit, în sensul că o intervenţie militară asupra ţării noastre era puţin probabilă, am fost repartizaţi la Secţiile de miliţie din Capitală şi angrenaţi în misiuni specifice.
Pe data 15 septembrie Promoţia `68, s-a prezentat la datoria ei, la munca pentru care am fost pregătiţi. Marea covârşitoare a colegilor de promoţie şi-au continuat studiile Facultăţii de Drept. După doi ani de studii la fără frecvenţă şi-au susţinut examenul, devenind Licenţiaţi în Drept.
Fac precizarea că în anul 1968 s-a făcut şi o nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării. La miliţie, dar şi la alte arme, ofiţerii fără studii au fost trecuţi în rezervă pentru a crea locuri de muncă numărului mare de absolvenţi. Numai noi, cei de la miliţie, eram peste 300 de locotenenţi. N-a fost judeţ în care să nu fie repartizaţi câţiva colegi, cu toate că cei mai mulţi au fost opriţi în Capitală şi în structurile centrale. În Maramureş am fost repartizaţi 10 ofiţeri la diferite profile de muncă, în Sălaj, 11 ofiţeri etc. Într-un timp de cca. 10 ani, promoţiile de ofiţeri de toate armele (ai anilor 1966-1975), au înlocuit în mare măsură corpurile de ofiţeri din cadrul tuturor sistemelor militare. Fenomenul a fost similar cu cel petrecut după Revoluţia din Decembrie 1989, nuanţele diferite pot şi sunt sesizate uşor, deoarece datoria de apărător al legii se face alături şi în rândul cetăţenilor indiferent de etapa, în care România se află.
Nivelul de pregătire profesională a noilor cadre din Ministerul Afacerilor Interne, cum se numea atunci acest minister, avea să aducă modificări esenţiale privind concepţia de muncă a organelor de miliţie. Promoţia `68, a devenit una de referinţă, mulţi dintre colegii mei au ocupat funcţii importante în cadrul acestui sistem, atât în subunităţile judeţene cât şi în cele centrale. În deceniul 7 al secolului trecut, direcţia principală şi prioritară de muncă, în toate domeniile, a fost prevenirea tuturor faptelor antisociale acordându-se un plus de atenţie prevenirii infracţiunilor cu violenţă. Noul concept de „Prevenire”, a condus la înfiinţarea unor noi linii de muncă. La noi, la circulaţie, unde am fost repartizat, ca urmare a unei pregătiri specifice în acest domeniu de activitate (o clasă cu 30 elevi), acestea au căpătat denumirea de „popularizare (a regulilor de circulaţie)” şi „sistematizare”. Ambele linii noi de muncă mi-au fost repartizate mie. Masuri similare au fost luate şi pe celelalte linii de muncă astfel că toate cadrele de miliţie, din acea perioadă, erau la datorie conform jurământului depus faţă de ţară şi popor.
Din partea a doua a deceniului următor, după anii 1985-86, lucrurile în sistemul Ministerului de Interne (denumire nouă), capătă o turnură diferită. Direcţia principală de acţiune şi prioritară avea drept ţintă sancţionarea cu asprime a oricărei abateri. Numărul de contravenţii aplicate sau de infracţiuni descoperite era criteriul de apreciere a tuturor cadrelor executive. Mulţi au căzut în această capcană. Formaţiunile de miliţie, denumite generic – neoperative (printre care şi circulaţia), au primit sarcini informative, activităţi pe care nu le studiaseră în programul de pregătire profesională. Programul de lucru deveniseră tot mai lung iar sarcinile sociale se amplificau. Numai misiuni de „moaşă comunală” nu se dădeau cadrelor de miliţie, în rest… Pe linie profesională eram constituiţi în grupe de învăţământ şi, trebuie să recunosc că această activitate a condus la creşterea calităţii şi uniformizării modului de acţiune a cadrelor noastre. Şefii acestor grupe profesionale erau şefii formaţiunilor pe domenii de muncă. Aceştia, în noua epocă, au devenit „propagandişti”, adică lectori, în procesul de învăţământ politic. Pregătirea politică, ridicată la rang de ordin, era un alt capitol care crea multe nemulţumiri cadrelor militare. De la nivel central se difuzau broşuri cu teme politice, cu un program unitar pe întreg MI pentru fiecare an de învăţământ. Personal, în această calitate, am încercat să-i atrag la discuţii pe toţi membrii grupei, pe teme istorice, de cultură generală, ce puteau fi integrate în conţinutul lecţiilor respective. Aşa am aflat de exemplu că existau, inclusiv ofiţeri, care nu cunoşteau noţiunea de Cadrilater, sau cine a fost părintele dr. Vasile Lucaciu sau avocatul Iuliu Maniu (Ce-i drept nici acum nu este cunoscută Istoria României de către mulţi care se bat cu pumnul în piept că sunt adevăraţi români).
Disconfortul, să nu-i zic altfel, stării de spirit care se generalizase în rândul cadrelor de miliţie, devenea din ce în ce mai apăsător. La 23 August 1989, Comandantul nostru suprem „a uitat” să semneze ordinul de avansare în gradul următor al cadrelor de toate armele care îndeplineau condiţiile prevăzute de regulamentele militare. Promoţia `68 urma să fie avansată la gradul de locotenent-colonel, lucru ce nu s-a realizat la timpul respectiv. Nemulţumirea noastră era declarată fără rezerve. Inginerul Parasca, fostul secretar al Comitetului de partid din Centrala Minelor, ce avea sediul la Baia Mare, personalitate importantă în judeţul nostru, mă întreba de multe ori, după Revoluţie: cum ai avut atunci curajul să-mi spui tu mie: „Ceauşescu a uitat de noi”?
Atunci când se studiază un fenomen istoric, pe lângă condiţiile obiective sunt prezentate şi cauzele favorizatoare. Personal cred că una din condiţiile care au favorizat reuşita Revoluţiei din Decembrie 1989 din România a constituit-o atitudinea corpurilor ofiţer eşti din fiecare sistem al Apărării Naţionale, atitudine care s-a materializat prin abandonarea cu multă uşurinţă, aproape firească, a Comandantului Suprem şi a sistemului dictatorial impus de acesta.
Sunt dator să fac unele referiri la relaţiile dintre cadrele de miliţie şi cele de securitate şi dintre aceste două sisteme militare. Pe timpul studiilor, între cele două Şcoli de Ofiţeri, de miliţie şi securitate din Bucureşti, care aveau sedii diferite, existau doar întreceri sportive. Mai reamintesc că unii dintre viitorii ofiţeri proveneau de la acelaşi liceu sau din aceeaşi localitate, deci relaţii colegiale. Totuşi, în relaţiile de muncă, situaţia era alta. Cele două activităţi aveau conduceri centrale diferite. La judeţe, Miliţia Judeţeană era o instituţie ce avea conducere proprie şi sediu separat de securitate. La Baia Mare sediul Miliţiei Judeţene era în actuala clădire a Poliţiei Municipiului Baia Mare. Colegii mai vechi spuneau că miliţienii au constituit „bază de lucru” pentru cei din securitate. Miliţia nu avea atunci ofiţer de contrainformaţii din rândurile sale. Această activitate era atribuită unor ofiţeri de securitate. Mai târziu, s-au făcut modificări esenţiale în această privinţă. În Maramureş, în anul 1969, un număr de 5 ofiţeri de securitate au fost transferaţi la Miliţia Judeţeană şi numiţi ca Ofiţeri instructori la posturile de miliţie comunale (ca ofiţeri de miliţie). În anul 1972 s-au constituit Inspectoratele Judeţene ale Ministerului de Interne, care au unit sub aceeaşi cupolă cele două sisteme. Noua structură cuprindea: securitatea, miliţia şi compartimente comune (cadre, financiar/contabil, administrativ şi paşapoarte). Şefii noilor instituţii proveneau numai din cadre de securitate. Sediile Miliţiei Judeţene s-au mutat în sediile în care funcţiona Securitatea. La nivel de comandă subordonarea era clară. Arăt că această măsură a condus la o armonizare relativă a relaţiilor dintre cadrele de miliţie şi securitate. Am început să ne cunoaştem, unii cu alţii. Mai mult noi pe ei, deoarece noi eram cunoscuţi. Personal chiar m-am împrietenit cu unii colegi de la securitate. Per ansamblu însă, munca era compartimentată şi relaţiile se limitau la relaţii formale.
Merită de reţinut că primul şef al Inspectoratului Judeţean al MI în Maramureş a fost colonelul Nicolae Hriţan. Comportamentul acestui nou şef, pentru mine, a ridicat multe semne de întrebare. Mai întâi mă întrebam, cum de-a rezistat acest om în funcţii aşa înalte, în condiţiile în care politica de cadre din acea perioadă era de promovare a cadrelor de origine română şi nu a cadrelor provenite din rândul minorităţilor. Pe urmă, observam şi eu, că nu era prea iubit nici de către cadrele de securitate. Cât priveşte opinia mea, aceasta s-a conturat definitiv într-o frumoasă zi de Sfintele Paşti. Fiind la circulaţie, am făcut o patrulare spre Cavnic. M-am oprit pentru câteva momente acasă, în Şişeşti, pentru a-mi îmbrăţişa mama care locuia singură (N-au fost ani în care de Paşti să nu fac acest lucru). Nu bine ajung în casă că aud sistemul de alarmă de la maşină pus în funcţionare. M-am mirat! Mă întrebam, cine a avut curajul, în drum, la mine acasă, să-mi intre în maşina circulaţiei? Ies în grabă şi spre surprinderea mea, era tov. col. Hriţan. I-am raportat motivul opririi mele în acest loc, îmi spune: „bine” şi apoi pleacă spre Cavnic, iar eu spre Baia Mare. Peste 10 minute, odată ajuns la Cavnic, seful Inspectoratului, de religie reformat sau ateu convins, ordonă colonelului Gavril Bolintineanu, şeful Miliţiei Judeţene, alarmarea efectivelor de miliţie care au fost „consemnate” în birouri. Caracterul acestui colonel de securitate l-am descifrat cu adevărat după aflarea trădării lui Pacepa (august 1978). Un argument destul de clar l-am primit prin noua interpretare pe care am dat-o unei misiuni în care am fost implicat direct. Şeful meu de serviciu mă trimite la col. Hriţan fără să-mi spună nimic altceva. Multe lucruri mi-au trecut atunci prin gând dar iată că primesc ordinul: „pregăteşte maşina şi aşteaptă în faţă”. Trei zile şi două nopţi, împreună cu plutonierul Grigore Pop, n-am făcut altceva decât să interzic orice fel de deplasare spre Cabana Izvoarele din masivul Igniş al munţilor Gutâi şi să semnalez orice persoană care ar putea avea intenţia de a nesocoti interdicţia impusă de mine la ordinul primit. Acest post instituit după localitatea Valea Neagră, nu l-am părăsit nici o secundă. Nimeni, nici seful circulaţiei, nu ştia de misiunea ce am primit-o iar nouă ni s-a interzis să o divulgăm cuiva. Am aflat apoi de la plt. major de securitate Venemozer, şoferul lui Hriţan, care ne-a cumpărat de mâncare cu ocazia deplasărilor pe care le făcea singur la Baia Mare, că acolo, la Izvoarele, şeful nostru îl avea ca oaspete pe seful lui direct, dovedit ulterior a fi agentul KGB şi CIA, colonelul, pe atunci, Mihai Pacepa. Iată cine conducea IJMaramureş al MI. Despre acest sinistru personaj, nu demult, dintr-o discuţie purtată cu d-l col. Gheorghe Lungu, fostul şef al Securităţii maramureşene, rezulta că era suspectat că a făcut parte din gărzile paramilitare hortiste din Sighetu Marmaţiei. Eu i-am relatat că am citit despre aceste gărzi care, în 1946, îl susţineau pe ucraineanul Odoviciuc în intenţia separării Maramureşului de România şi alipirea acestui ţinut, în întregul său, la URSS.
Relaţiile dintre miliţie şi armată erau deosebit de cordiale. Multe prietenii existau între cadrele din aceste două sisteme. Personal aveam activităţi de colaborare pe linie de instruire a şoferilor, examinarea lor în vederea obţinerii permisului de conducere (atunci erau constituite comisii mixte chiar şi la examinarea absolvenţilor şcolilor de şoferi profesionişti din ţară) precum şi pe linia cercetării accidentelor în care erau angajate cadre militare aparţinând M.Ap.N.
Am prezentat spectrul relaţional dintre cadrele militare din judeţul nostru pentru a arăta situaţia în care ne aflam şi pentru a se înţelege mai bine modul unitar de acţiune al tuturor militarilor în timpul măsurilor impuse de declanşarea Revoluţiei Române din decembrie 1989.
Europa de Est în mişcare
Într-un vechi manual de istorie, am găsit scrisă aprecierea că anul revoluţionar 1848 a fost un an „nebun”. Cred că fluxul revoluţionar al anului 1989 din Europa s-a propagat de la o ţară la alta având acelaşi proces obiectiv. De fapt, acest proces, început la 4 iunie 1989, când în Polonia a fost înlăturată puterea comunistă, continuă şi în prezent. Valul revoluţionar a trecut prin Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Germania iar mai târziu prin Republica Moldova, ţară constituită arbitrar de forţe ostile României, pe temelia unei vechi provincii româneşti, Basarabia. În Ucraina formele de manifestare sunt deosebit de violente şi este greu de prevăzut rezultatul procesului revoluţionar din această ţară.
Semnele prevestitoare pe care personal le-am catalogat drept zorii schimbărilor din România au fost multiple. Dintre ele voi face referire doar la câteva.
În primul rând a fost tăvălugul şi bulgărele de zăpadă declanşat în Uniunea Sovietică de reformele iniţiate de Gorbaciov. Eram convins că acestea nu pot fi oprite în limitele stabilite de reformatori. Apoi, a fost schimbarea evidentă a raporturilor de forţe, mai ales din punct de vedere economic, în ţările din Europa, în special puterea sporită a Republicii Federale a Germaniei şi amplificarea fără precedent a tuturor mijloacelor de denigrare a sistemului socialist. Schimbările survenite în Europa, în special unificarea celor două ţări germane, a schimbărilor din Polonia etc. mi-au întărit convingerea că „nebunia” anului 1989 a început. Starea de spirit a românilor se schimbaseră. Deşi eram în temă cu plecările „în masă” peste graniţă, o vizită la o rudenie ce locuieşte în satul Dacia, judeţul Satu Mare, situată la graniţa de Vest, m-a făcut să înţeleg mai bine amploarea acestui fenomen. „Seară de seară, grupuri mari, uneori de peste 10 persoane, – fugarii -, trec prin spatele grădinii noastre, spre graniţă,” îmi mărturisea verişoara mea Anuca. Apoi a fost semnalat şi găsit, un transportator spre graniţă care mi-a fost predat pentru a-l cerceta. Am aflat de la Dănuţ, posesorul unui „ARO”, numărul repetat de curse pe care le făcea spre graniţă şi categoriile de vârstă, în special tineri, ale persoanelor pe care le transporta spre Satu Mare şi Carei. Comentariile „ştirilor” de la Europa Liberă înlocuiseră de mult interesul faţă de fotbal. La noi la Baia Mare, un caz particular, cu totul ieşit din comun, mi-a întărit convingerea că este vorba doar de timp, până când va izbucni mişcarea şi nu dacă aceasta va avea loc.
Odată cu numirea mea ca şef al Biroului Circulaţie, în anul 1984, şef al Miliţiei Municipiului Baia Mare a fost desemnat maiorul Gheorghe Ivan iar ca locţiitor maiorul Ioan Teleptean. Primul a fost „adus” de la Satu Mare, unde a lucrat numai în domeniul miliţiei judiciare, al doilea, de la Vişeu de Sus. Coordonarea muncii de circulaţie revenea locţiitorului. Relaţiile cu seful miliţiei îmbrăcau alte conotaţii. El avea o fire dezinvoltă, era „meseriaş” (aşa îl apreciau subordonaţii), avea grijă de oameni etc. Apropierea dintre noi (ne cunoşteam anterior şi pot afirma că eram prieteni înainte de a veni la Baia Mare), s-a amplificat. Astfel am cunoscut aspecte particulare ale vieţii lui. Mi-a cerut o carte, mai „rară” pe vremea aceea, şi mi-a restituit-o rapid. N-a citit-o, credeam eu. Discutând diverse lucruri am constatat că reţinuse din ea aspectele importante. Am aflat apoi că citea foarte mult, cu spor, pe timpul nopţii. Odată mi-a dat o carte s-o citesc. „Ai grijă”, mi-a spus. Încep s-o citesc. Cartea cuprindea „tezele” şi direcţiile de acţiune ale occidentului pentru distrugerea sistemului socialist. Rămâneam la birou, înafara orelor de program, încuiam uşa, şi citeam. Eram prevăzător pentru a nu repeta o greşeală anterioară.
Mai înainte, cu totul întâmplător, am dat de o carte veche, Codul Verböczi şi căutam un cunoscător de limba maghiară pentru a putea traduce unele articole ale acestuia. Am apelat la Ionel, colegul meu de etnie maghiară dar a spus că nu este în măsură să traducă, era o limbă arhaică pentru zilele noastre. Un alt coleg, Loici, era student la fără frecvenţă şi l-am rugat să-mi caute un profesor universitar, ce s-ar încumeta să mă ajute în descifrarea dorită. Odată, când ridic telefonul, am o mică surpriză: „Bolintineanu, ce carte vrei să traduci?” Codul lui Verböczi, răspund fără ezitare. Vocea col. Gavril Bolintineanu, şeful Miliţei Judeţene, n-o puteam confunda. „Ia ad-o s-o văd”, şi clac, rămân cu receptorul la ureche. În minutele următoare bat la uşă, cer permisiunea să intru şi înmânez preţioasa carte comandantului. O răsfoieşte, mă priveşte şi zice: „las-o la mine”. „Am înţeles”, răspund şi mi-am cerut permisiunea să plec. N-am mai văzut cartea din acel moment, dar nici n-am avut curajul să-l întreb despre ea pe regretatul nostru comandant. Discuţiile despre ea erau de prisos. Amândoi ştiam ce armă puternică împotriva naţiei româneşti reprezenta pentru autorităţile maghiare acest renumit COD, dar n-am mai avut posibilitatea să cunosc „litera şi spiritul” acestor norme, cu toate că am încercat să le descifrez.
Revin. Alteori stăteam şi discutam împreună cu Ivan. Pasiunea pentru şah pe care o aveam amândoi nu putea surprinde pe nimeni că suntem aşa de des şi pe durată mai lungă împreună. Iată că, o ştire tulburătoare, în dimineaţa de 27 septembrie 1989, m-a lăsat fără grai. „Maşina lui Ivan a fost aruncată în aer iar el este mort”. Mare tragedie.
La Baia Mare a venit un mare colectiv de anchetă şi cu personalităţi de frunte din conducerea centrală a Miliţiei române. Ca şef de birou, am participat la toate şedinţele de transmiteri de ordine legat de măsurile întreprinse pentru identificarea autorilor acestui „omor”. Nimic nu mi s-a părut ciudat, la început. Totul părea în conformitate cu modul de acţiune specific acestei fapte. Încet, încet, încep să fiu debusolat. Variantele şi ipotezele enunţate şi direcţiile acţiunilor întreprinse m-au făcut să deschid ochii. Totul mi s-a limpezit când, şeful Securităţii mi-a dat telefon şi m-a invitat la echipa coordonatoare a anchetei ce îşi avea sediul în biroul lui. În contextul respectiv nu mi-am făcut probleme deoarece credeam că este vorba de primirea unei misiuni, deşi era seara târziu, orele 21.00, oră la care majoritatea cadrelor au fost lăsate să meargă la odihnă (se lucra după sintagma „non-stop”). Bat la uşă, cer permisiunea de intrare. În birou mai era generalul Velicu Mihalea şi un alt trimis de la Centru. Colonelul Iliescu, seful Securităţii, văzându-mă, se ridică şi vine la mine. Avea câteva coli albe de hârtie în mână, format A4 (era deja pregătit pentru asta). Mă invită să merg cu el şi intrăm într-un birou unde un ofiţer din suita centrală, audia o persoană. „Îl cunoşti?” mă întreabă arătând spre persoana ce îşi scria declaraţia. „Da”, îi răspund. Mă invită într-un alt birou şi-mi ordonă să scriu tot ce ştiu despre persoana respectivă şi în ce relaţii sunt cu ea. La ieşirea din birou îmi spune: „să rămâi aici până revin”.
Mă reculeg şi încep să scriu. Cunoşteam bine persoana respectivă. Am avut ce scrie. M-am referit mai mult la aspectele legate de muncă, acesta era un „colaborator” personal şi m-am gândit că aceste aspecte ar putea să intereseze comisia de anchetă, mai ales că de acest aspect se ocupa direct şeful Securităţii, un indiciu foarte important pentru nivelul de interes. Mai fac precizarea că persoana respectivă era etnic maghiar, amănunt important în descifrarea direcţiei din care „bătea vântul”.
Termin de scris. „Lucrarea” mi-a luat ceva timp. N-am fost deranjat. Am aşteptat. Pe la ora 24,00-1.00, deja îmi pierdusem răbdarea. Ies pe hol. Linişte deplină. În biroul sefului Securităţii se lucra încă. Reintru în birou, aştept, ies pe hol, aştept din nou… În sfârşit vine anchetatorul meu, mă chestionează puţin legat de cele scrise, după care îmi spune: „du-te şi te culcă”. Vă daţi seama ce somn am avut. Gândurile ce m-au bântuit o luau razna. Un lucru era clar. Nimic din ceea ce reprezenta legătura mea cu acea persoană nu putea avea legătură cu moartea locotenent colonelului Gheorghe Ivan.
Trec zilele următoare şi nimic nu se întâmplă legat de „cazul” meu. Am decis să iau legătură cu „omul” care poate să mă lămurească. Mi-a spus următoarele: „Mi s-a cerut să spun ce activităţi am întreprins legat de unităţile militare din Baia Mare”. Am fost surprins şi am cerut lămuriri. Aflu că într-o noapte, a fost semnalat, pe un acces din spatele unităţilor militare din Baia Mare, în timp ce era în maşină cu o femeie (Se pare că santinelă militară a consemnat undeva numărul maşinii). M-am lămurit, ancheta în cazul morţii lui Ivan era dirijată şi avea alt scop decât cel declarat. Am început să analizez mai bine activităţile pe care le desfăşurase fostul şef al Miliţiei municipiului Baia Mare, bineînţeles numai pe cele cunoscute de mine. Mi s-a încolţit o idee care căpăta contur din ce în ce mai clar. Aici este vorba de un asasinat şi nu de omor.
De fapt, după ce am citit cartea „Ultimul curier ilegal”, scrisă de colegul de promoţie, Cornel,[9] m-am gândit că n-ar fi nici o surpriză dacă, odată, într-un fel sau altul, cei care au cunoştinţă de modul în care a fost asasinat Gheorghe Ivan, şeful Miliţei Municipiului Baia Mare, vor aduce la lumină umbrele nevăzute ale acestei mârşave acţiuni şi ne vor prezenta componenţa „comandoului” care a executat respectiva misiune. Până atunci, pentru cei care doresc să desluşească această enigmă le-aş sugera să reflecteze şi asupra altor „dispariţii” neaşteptate petrecute în toamna anului 1989. Îmi spunea o persoană demnă de încredere că, Petru Deac, fost director la IAS Lechinţa, judeţul Bistriţa Năsăud, persoană importantă la aceea vreme, „cunoştinţă” a lui Gheorghe Ivan, dar şi a altor băimăreni, şi-a găsit sfârşitul într-un accident de circulaţie, după ce a fost „nevoit” să conducă maşina, deoarece şoferului său i s-a făcut rău după mâncarea primită, iar o conductă de la sistemul de frânare i-a fost tăiată. Pentru a obtura ţintele basarabeano-ucrainene, mai trebuie de luat în seamă faptul că Gheorghe Ivan s-a născut în Coaş, jud. Maramureş. Ca învăţător şi apoi director de şcoală l-a avut pe regretatul domn Gheorghe Zavstanevki, un distins basarabean, refugiat şi stabilit în România. Cele două fete ale reputatului dascăl au fost colege cu Gheorghe Ivan, relaţiile de familie au fost neîntrerupte până la dispariţia ofiţerului. Mai adaug un mic amănunt. Soţia lui Ivan era de etnie maghiară.
Cred că merită de menţionat că în cercul de cunoştinţe pe care le avea lt. col. Gheorghe Ivan, figurau actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu, care au jucat un „rol” în Revoluţie, precum şi poeta Ana Blandiana. De fapt, cercul lui de cunoştinţe din domeniu cultural era foarte mare. În biroul regretatului meu comandant am strâns pentru prima oră mâna marelui actor Florin Piersic, reamintindu-ne improvizaţiile constructive din taberele de filmare de la Şieu şi Satulung (pe care eu le vizitasem), realizate pentru turnarea filmului „Pintea”.
Legat de moartea lt. col. Gheorghe Ivan s-a scris destul de mult până în prezent. Fabulaţii s-au scris în ziare. Data morţii lui este precizată diferit de cei „bine documentaţi”: „În dimineaţa zilei de 14 noiembrie 1989 a venit vestea morţii lt. col. Ivan, ca o bombă”[10]; „Pe 27 septembrie 1989 (dată corectă, n.n), colonelul de miliţie Gheorghe Ivan este aruncat în aer.”[11]; „Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989.”[12] Ba mai mult, relatările verbale ale pensionarului şi prietenului meu, au fost menţionate dezlânat de redactorul de carte, unde se scrie: „În timp ce făceam investigaţia, aflasem că doi indivizi lucraseră la maşina lui Ivan, în noaptea dinaintea deflagraţiei. Dinamita o montaseră sub scaunul său. Un vecin mi i-a descris pe cei doi. La câteva zile i-am văzut în trafic când circulam pe str. Victoriei, imediat după podul de peste râul Săsar”[13], aspecte întâlnite doar în filme. La fel, concluzia trasă fără o analiză pertinentă a informaţiilor certe: „Aşa cum spuneam, după 1989, au fost unii care au zvonit şi lansat în media şi în cercurile influente că Ivan Gheorghe ar fi fost ucis de securitatea de la Bucureşti. Vă înşelaţi „dragi slugi”. Colonelul Ivan a fost ucis mai mult ca sigur de cei din Est.”[14], te face să te întrebi de unde atâta siguranţă? Moartea lt. col. Gheorghe Ivan trebuie tratată printr-o monografie serioasă, scrisă de cei care au lucrat în dosarul respectiv, pe care-l cunosc din „doască-n doască şi au acces la informaţiile vremii gestionate de factorii competenţi.
Mulţi colegi au emis versiuni plauzibile bazate pe indicii certe. Colonelul (r) Ioan Ceterchi, cunoaşte date despre rapoartele confidenţiale făcute de lt. col. Gheorghe Ivan, privind transporturile de aur ce se efectuau de la Combinatul Chimic la Bucureşti, care puteau constitui un mobil al crimei. I-am explicat că despre aceste transporturi nu ştia nimeni din judeţ decât şeful Serviciului Circulaţie (ce păstra un plic strict-secret în fişet şi care se deschidea numai personal la un ordin expres) deoarece era „antemergător” în aceste misiuni de importanţă deosebită, după itinerarii neştiute anterior. Este posibil ca unii dintre şefii Serviciului Circulaţie, să nu fi deschis acest plic niciodată şi evident nu au cunoscut conţinutul lui deşi îl păstrau cu grijă în caseta metalică din fişet. Cei de la Centru foloseau şi alte variante. La un astfel de transport a participat şi colegul nostru de Promoţie, col. (r) Niculae Stoica, pe vremea când lucra la Direcţia de Pază şi Ordine. Informaţiile, pe care lt. col. Ivan, sau alte cadre, le-ar fi putut obţine despre aceste transporturi, nu puteau fi decât incomplete. Dosarul „crimei” este bine cunoscut de col. (r) Ioan Mărieş, col. (r) Vasile Peter, col. (r) Mihai Cozma, dar niciunul dintre aceştia nu au pronunţat o „sentinţă” clară în acest caz.
Şef la Miliţia municipiului Baia Mare în decembrie 1989 era lt. colonelul Dumitru Maxim iar locţiitor, lt. maj. Ioan Roşca. Lt. col. Ioan Teleptean, ce era adjunctul şi secretarul de partid, este promovat ca şef al Serviciului Economic din IJ Maramureş. Fără să fiu prevenit, în Adunarea generală de partid, am fost propus şi aprobat „în unanimitate” ca secretar al organizaţiei de bază pe Miliţia municipiului Baia Mare. Teoretic lucrurile puteau fi interpretate ca fireşti. Eram cel mai vechi sef de birou de la Miliţia municipiului şi fusesem unul din membrii BOB. Nu mi-am făcut iluzii de nici un fel, deoarece această „funcţie” nu aducea vreun câştig, numai obligaţii. Totul era controlat pe linie de comandă.
Evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989, despre care cunoşteam puţine date, au reprezentat pentru mine certitudinea că în România începe „schimbarea”. Tensiunea creştea de la o zi la alta. Felul în care se percepea la nivel central situaţia din ţară, se reflecta în ordinele care le primeam referitoare la nivelul de alertă. Ori de câte ori se întâmpla ceva mai deosebit, în ţară sau în lume, se dădea o „Alarmă”, după care în funcţie de derularea evenimentelor se transmiteau ordine în consecinţă. Există ordine, primite succesiv, privind ridicarea capacităţii de luptă a unităţii noastre. Odată primite, se executau măsurile stabilite pentru fiecare grad în parte.
Începând cu 17 decembrie, o treime din efectiv era consemnat la unitate. Semn rău. Din 1968 nu mai avusesem un astfel de nivel de mobilizare. Practic a început o muncă continuă fără odihnă. Cadrele de circulaţie acţionau permanent în teren.
Am fost la curent cu Teleconferinţa ţinută de Nicolae Ceauşescu cu prim-secretarii judeţelor. La aceasta au fost chemaţi toţi factorii de decizie judeţeni precum şi unii dintre directorii marilor întreprinderi. Plecarea şefului statului în Iran pentru 3 zile mi-a indus părerea că evenimentele de la Timişoara sunt sub control. Când, pe 20 decembrie, întors din Iran, vorbeşte la TVR despre Timişoara, lucrurile păreau cu totul altfel.
Cele mai multe informaţii despre situaţia de la Timişoara se aflau prin viu grai. Când adunam efectivul (aveam la Biroul Circulaţie numai un ofiţer şi 13 agenţi), discutam despre cele aflate în teren, fără a face mult tam-tam legat de cele cunoscute.
Când eram de serviciu pe unitate, din partea comenzii, aveam şi sarcini de instruire a patrulelor ce asigurau paza şi liniştea ordinii publice. Acum aceste patrule erau adevărate grupe de luptă. În componenţa lor intrau: un cadru de miliţie, înarmat cu pistolul din dotare, care uneori era ofiţer, un ofiţer sau subofiţer de la M.Ap.N., doi sau trei membri din gărzile patriotice precum şi componenţi din detaşamentele de tineri pentru apărarea patriei. Ca sarcini suplimentare, patrulele erau instruite şi pentru a preîntâmpina afişarea unor înscrisuri având caracter duşmănos, în zona de patrulare. Nu reţin ca în această perioadă să fi avut loc ceva aspecte mai deosebite.
Amintesc faptul că, în acea perioadă, în doctrina de Apărare a Ţării era introdus conceptul de „Apărare a întregului popor”. Exista un concept unitar în care toate forţele militare şi civile îşi aveau rolul lor bine definit. Orice stare de pericol, în care s-ar afla ţara, era studiată şi se prevedeau modalităţi concrete şi unitare de acţiune. Întotdeauna, chiar şi la exerciţii demonstrative, aplicaţii, se luau măsuri de angrenare în aceste activităţi a tuturor factorilor cu sarcini privind apărarea ţării. Acum când pericolul era evident, întregul sistem de apărare a fost pus în funcţiune. La nivel central cel ce devenea unic conducător era Comandantul suprem, adică Nicolae Ceauşescu. Pe plan local acest rol revenea prim-secretarului judeţean al PCR. În acest sens, întotdeauna se întocmea un plan de acţiune care avea denumire codificată. Prin urmare, s-au constituit grupele de stat major specifice celui mai înalt grad de pericol pentru ţară. Pe plan local, cunosc bine acest lucru. S-a constituit o grupă de Stat Major, ce funcţiona la sediul I.J. Maramureş al M.I., pe str. Scânteii. Statul Major a fost convocat într-un birou situat la etajul I din sediul Inspectoratului. Prin ordin acesta era condus de Şeful I.J. Maramureş al M.I. La lucru, pentru întocmirea planului de acţiune, au fost numite cadre specializate în activităţi de acest gen. La nivelul I.J. Maramureş al M.I. exista o funcţie, care se denumea: ofiţer cu organizare – mobilizare. Cel care ocupa această funcţie, în decembrie 1989 era cpt. Valentin Hosu. El avea responsabilitatea întocmirii acestui plan dar „lucrul pe hartă” era făcut de specialişti de la unităţile militare. În general, partea descriptivă a acestui plan, trebuia sa aibă structura şi conţinutul planului cadru trimis prin Serviciul judeţean STS de către organele centrale. La nivel judeţean se adaptau formulările măsurilor respective şi se nominalizau responsabilităţile. Trebuie să spun că pe această linie de muncă, adică de Stat Major, recuzita, adică: hărţi, instrumente de lucru pe hartă, inclusiv documentele privind simbolurile consacrate pentru reprezentare grafică etc. era ca inexistentă iar în activitatea celor care pregăteau Anexele planului se manifesta multă inconsecvenţă. Aceste aspecte le cunosc din discuţiile purtate cu ofiţerii trimişi să lucreze la grupa de Stat Major, pe care-i cunoşteam bine.
În aceste condiţii s-a făcut un Plan de Acţiune şi pentru judeţul Maramureş, plan care a fost prezentat spre însuşire şi aprobare la prim-secretarul Comitetului Judeţean PCR, tov. Vasile Bărbuleţ. Din cele cunoscute de mine, acest plan a fost prezentat de către şeful Inspectoratului, col. Mihai Mihai şi de către maior Gheorghe Popa, comandantul U.M. 01354 şi şef al Garnizoanei Baia Mare. Pentru a da eventualele explicaţii tehnice, inspectorul şef l-a luat şi pe cpt. Valentin Hosu. Planul avea Anexe cu măsurile ce trebuiau întreprinse de fiecare armă în parte. Acest plan a constituit Ordinul de misiune pentru toate cadrele militare din judeţul nostru pentru perioada anterioară declanşării Revoluţiei Române din decembrie 1989 iar punerea lui în aplicare asigura, după opinia celor care l-au întocmit, susţinut, semnat şi aprobat, stăpânirea situaţiei operative din judeţul Maramureş.
Se cunoaşte că la 21 Decembrie1989, în Bucureşti s-a organizat o mare demonstraţie pentru susţinerea regimului ceauşist şi înfierarea evenimentelor de la Timişoara. Ar merita de ştiut cine a fost persoana care i-a sugerat lui Nicolae Ceauşescu oportunitatea convocării acestei demonstraţii. Instituirea „Stării de Necesitate” pe întreg teritoriul ţării reprezenta pentru noi militarii o situaţie nemaiîntâlnită…
Declanşarea Revoluţiei Române din 1989
Ziua H, 22 decembrie 1989. Dimineaţă am întâlnirea cu întregul efectiv. Transmit ordinele primite. Fac repartizarea cadrelor în teren. Am stabilit trei grupe formate din doi agenţi ce aveau misiunea să patruleze, cu o maşină de circulaţie (inscripţionată) pe traseele: str. Baia Sprie; B-dul Bucureşti şi B-dul Independenţei (trasee pe care mi s-au ordonat să plasez agenţii de circulaţie, deoarece pe acestea (se cunoştea) se vor deplasa coloanele de demonstranţi. Cu toţii erau echipaţi militar, centură cu diagonală, armamentul asupra lor (pistolete fixate la centură, fără cartuş pe ţeavă, şi cu trăgaciul blocat), muniţie în încărcătoare (două încărcătoare cu 6 cartuşe), unul în toc iar celălalt în pistol. Fiecare agent avea staţie STORNO, pentru a putea lua legătura cu Ofiţerul de Serviciu, unde era o staţie de emisie-recepţie identică cu cea din biroul în care îmi desfăşuram activitatea. Ceilalţi am rămas la birou. Agenţii din teren erau întrebaţi periodic, de către personalul de serviciu, despre prezenţa în stradă a unor grupuri de oameni. Comunicările făcute prezentau situaţia liniştită. Apoi, la anumite unităţi de lângă arterele menţionate sunt semnalate grupări de persoane.
Primesc ordinul: toate cadrele să depună armamentul. Chem echipajele din teren şi ordon tuturor depunerea armelor la rastelul ce se afla în camera alăturată ofiţerului de serviciu. După ce am predat armamentul personal şi am preluat tichetul ce reprezenta dovada predării lui, am asistat la predarea armamentului de către toate cadrele Biroului Circulaţie respectând ordinea: agenţii care erau în posturile de patrulare (după care aceştia şi-au reluat misiunea primită), urmate de celelalte cadre. Predarea armamentului s-a făcut organizat pe formaţiuni pentru ca operaţiunea să dureze un timp mai scurt. Toate cadrele Miliţiei Municipiului Baia Mare au depus armamentul la rastel.
În timp ce stăteam la birou auzeam comunicările ce se efectuau şi de către cadrele de la formaţiunea Pază şi Ordine, care la rândul lor semnalau prezenţa unor grupe de persoane la diferite unităţi economice. Cam pe la ora 10, primii demonstranţi care deschid porţile întreprinderilor şi ies în stradă sunt cei de la IMMUM. Apoi, aproape instantaneu, pornesc demonstranţii de la Întreprinderea Comunală de pe str. 6 Martie, UMTCF etc. Acţiunea a fost coordonată. Urmează întreprinderile de pe b-dul Bucureşti iar apoi cele de pe str. Victoriei, începând cu IPEG-ul. Întreg oraşul este pus în mişcare. Am chemat echipajele la sediu, acestea s-au conformat. Peste puţin timp, toţi circulariştii priveam din birourile noastre trecerea coloanelor de demonstranţi spre zona centrală a municipiului, unde se află Primăria municipiului Baia Mare şi Palatul Administrativ, în care îşi avea sediul Comitetul Judeţean de Partid şi Consiliul Popular Judeţean.
Coloana de demonstranţi venită de pe str. Baia Sprie (Colecţia Felician Săteanu).
Peste vreo jumătate de oră, în timp ce eram la birou, mă sună şeful Miliţiei Municipiului, lt. col. Dumitru Maxim şi îmi ordonă: „Trimite o maşină cu staţie TOA (staţie de amplificare pentru voce), în parcarea din spatele Palatului Administrativ, la dispoziţia tov. Iliescu pentru a putea vorbi demonstranţilor”. Nu mi s-a părut „deplasat” acest ordin. Am chemat pe plt. Ghiocel Chipirlin şi i-am transmis misiunea primită. El era agentul care avea în primire maşina cu instalaţie TOA, singura de altfel de la Miliţia Municipiului, la acea vreme. Ghiocel îmi raportează că el nu se duce. Atunci, fără multă şi bună chibzuinţă, dar mai ales pentru că eram conectat la evenimentul zilei, dorind să fiu prezent, să văd cu ochii mei derularea lui, îi spun: hai că mergem împreună. Colegii mei au asistat la discuţiile avute cu plt. Chipirlin şi au fost de faţă când am plecat. N-am lăsat nici un ordin expres pentru cei rămaşi în birou. În momentul în care ne punem în mişcare cu maşina, observ că str. 17 Octombrie, de la sediul Miliţiei Municipiului spre Palatul Administrativ era plină de demonstranţi. De fapt, până la locul unde trebuia să ajungem nu erau mai mult de 500 de metri şi nu era foarte greu de mers, deoarece circulând încet, ne puteam strecura printre demonstranţi.
Atunci a început „nebunia”. În loc să-mi continuu deplasarea spre locul ordonat, în momentul în care ajungem la aleea de intrare în faţa Palatului Administrativ, din str. 17 Octombrie, redenumită acum str. Gh. Şincai, îi spun lui Ghiocel: virează la dreapta, iau microfonul staţiei şi adresându-mă tuturor celor adunaţi pe platou strig: „Trăiască România Mare”. Apoi după ce am intrat în marea de demonstranţi, am invitat la microfon persoane care doreau să transmită ceva demonstranţilor.
La acel microfon s-au perindat mai multe persoane care au vorbit demonstranţilor. Timpul trecea, atmosfera devenea din ce în ce mai tensionată. Deodată gestul făcut de unul dintre demonstranţii mai „isteţi”, m-a adus la realitate. Acesta era un om cu o constituţie atletică, nu-l cunoşteam şi nu am purtat cu el nici un dialog. Mi-a făcut o percheziţie „sumară”, şi cu toate că a constatat că în tocul ataşat centurii cu diagonală, nu aveam pistol, a prins mânerul de la portiera uşii din dreapta faţă, care era deschisă, stătea în faţa mea limitându-mi libertatea de mişcare, ţinându-mă aproape de maşină. Această nouă situaţie în care mă aflam, se părea, că nu era sesizată de toţi cei care erau în jurul maşinii. Pe unii dintre aceştia îi cunoşteam, dar cu siguranţă că mult mai mulţi dintre ei cunoşteau cine sunt şi ce „hram” port. Grele clipe a trăit alături de mine plt. Chipirlin care stătea chitic la volan.
Realitatea momentului în care mă aflam era duală şi nu-mi era deloc favorabilă. Pe de o parte, eram omul Gavril Babiciu, şişeşteanul crescut şi educat în spiritul părintelui dr. Vasile Lucaciu, marele tribun, întregitor de ţară, supranumit „Leul de la Şişeşti”, despre care nimeni nu vorbea cu toate că noi, acasă, îi cântam cu însufleţire „Doina”. Am fost educat în „duhul” lui Iancu Avram „crăişorul munţilor” a cărui istorie era cunoscuta cu de-amănuntul de tatăl meu şi mi-a transmis-o prin viu grai, aşa cum a fost şi nu cosmetizată. Mi s-a inoculat de mic cultul pentru rege, a cărui portret în mărime naturală, era păstrat de tata pliat sub o copertă de ziar a unei cărţi de rugăciuni cu scriere chirilică, din care numai dânsul citea etc. Cunoşteam rolul pe care l-a avut avocatul Iuliu Maniu şi ceilalţi ardeleni în marele act al Unirii de la 1918, cu toţii trecuţi pe „listele negre” şi multe altele. Pe de alta, eram ofiţerul de miliţie, secretarul organizaţiei de bază a partidului la Miliţia Municipiului Baia Mare, slujitor al unui regim repudiat din ce în ce mai tare de români. Privind spre masa de oameni agitată m-am întrebat şi mi-am dat singur răspuns. Numai câteva persoane din jurul meu mă cunoşteau ca om. Ceilalţi mă priveau aşa cum se vedea pe dinafară. Oricum, am trecut cu bine acel moment. Seara târziu după ce am ajuns acasă şi am privit la televizor am avut un şoc văzând ce s-a întâmplat cu maşinile de miliţie făcute scrum în pieţele din importantele oraşe ale ţării. Şocul primit a fost cauzat de perceperea, zic eu corectă, a ordinului primit privind trimiterea maşinii cu staţia TOA la Palatul Administrativ şi a ceea ce se putea întâmpla dacă intenţia unui beţiv se materializa. În timp ce eram în mijlocul mulţimii cu maşina, un cetăţean, cu un steag în mână, încearcă să spargă geamul parbriz din faţă. Prima lovitură cu suportul (băţul) steagului loveşte zona de sub parbriz. Imediat au sărit pe acest „revoluţionar”, cei care erau lângă maşină, l-au imobilizat şi îndepărtat de maşina miliţiei. Timp de peste două ore, cât am stat în mijlocul mulţimii, la microfonul staţiei de amplificare de la maşina cu care am venit în mijlocul demonstranţilor, s-au perindat un mare număr de persoane.
Atunci când se vorbea la staţia de amplificare TOA, trebuia închisă staţia de radio-emisie deoarece între cele două sisteme de comunicare, avea loc fenomenul de interferenţă. Rezulta un sunet ca de sirenă şi nu se înţelegea nimic din ceea ce se vorbea la microfon. Această condiţie tehnică m-a făcut să nu fiu la curent cu evoluţia evenimentelor ce se derulau în municipiul Baia Mare, aşa că nu am auzit convorbirile efectuate pe acest mijloc de comunicare. Menţionez că numai efectivele de la circulaţie şi patrulele de pază şi ordine publică erau dotate cu staţii portabile de tip STORNO.
Fac aici precizarea că în timp ce mă găseam încă în mijlocul mulţimii din faţa Palatului Administrativ, mai multe grupuri de persoane s-au îndreptat spre sediul I.J. Maramureş al M.I. În această clădire, situată pe str. Scânteii (redenumită str. 22 Decembrie), îşi aveau locul de muncă cadrele Miliţiei şi Securităţii Judeţene. Demonstranţii au pătruns în acest sediu fără a întâmpina rezistenţă din partea cadrelor de miliţie.
Pătrunderea demonstranţilor în curtea şi sediul IJMaramureş al MI (Colecţia Felician Săteanu)
Primul grup, cel puţin aşa susţinea ing. Muntean, în prezent decedat, a vizat arestul unităţii şi conducerea Securităţii. Inginerul Munteanu, era şeful unui şantier de construcţii ce avea sediul la Bucureşti. Era un om vulcanic, mereu neastâmpărat şi dornic de afirmare. L-am cunoscut destul de bine deoarece a avut mai multe probleme legate de circulaţie (parcarea maşinilor aparţinând şantierului, abateri comise de şoferii de la acest şantier etc.). Şantierul lui a construit şi Turnul Phoenix din Baia Mare. Acesta s-a instalat în biroul şefului Inspectoratului, părăsit din timp de cel ce-l ocupa anterior iar pentru a putea folosi telefoanele existente aici, s-a folosit de cpt. Valentin Hosu. Ing. Munteanu a plecat ulterior la Palatul Administrativ pentru a fi prezent la constituirea FSN-ului. În alt birou de la sediul Miliţiei Judeţene s-a constituit o echipă formată din profesorul Călin Vintilă, director la Liceul Economic din Baia Mare şi Florian Adiel, administrator al Pieţii de Alimente, care au preluat, sprijiniţi de un număr relativ restrâns de persoane, controlul asupra sediului Inspectoratului Judeţean al MI.
După ce armata a preluat controlul instituţiilor importante din municipiul Baia Mare, la Inspectoratul Judeţean Maramureş al MI a fost numit un comandant militar în persoana maiorului Grigore Tămîian, un bun prieten şi coleg de generaţie. Menţionez că la sediul Inspectoratului, nu ştiu exact din iniţiativa cui (se spunea că tov. cpt. Şteţca, de la MApN, s-a ocupat de acest lucru), demonstranţilor li s-au repartizat pistoale din rastelul existent la biroul Ofiţerului de Serviciu. Deşi această repartiţie de ARMAMENT S-A FĂCUT PE BAZĂ DE BULETINE DE IDENTITATE, un pistol cu armamentul alocat (un încărcător cu 6 cartuşe) nu a mai fost recuperat.
Pe cei doi lideri ai demonstranţilor, i-am cunoscut bine anterior acestui eveniment. Spun aceste lucruri pentru a arăta că atunci când am mers la sediul Inspectoratului pentru diferite activităţi, discuţiile purtate cu aceştia se bazau pe încredere deplină.
Odată, după Revoluţie, având drum pe la Piaţa de Alimente, am intrat în biroul administrativ unde găsindu-l pe Adiel am vorbit diverse lucruri, amintindu-ne şi de zilele Revoluţiei. L-am întrebat dacă are casete cu imagini din faţa Palatului Administrativ din Baia Mare şi alte asemenea. Spre surprinderea mea, acesta scoate din sertar nişte coli de hârtie, format A4 pe care era înscris un tabel cu mai multe persoane. Le răsfoieşte până ajunge şi găseşte scris aici şi numele meu. Îmi citeşte tot ce era scris în dreptul numelui şi îmi spune: „nu sunt probleme”. Aflu în acest mod că Asociaţia Revoluţionarilor din Maramureş, din care făcea parte şi Adiel, monitoriza toate cadrele de securitate şi miliţie, cu privire la perioada de dinainte de Revoluţie.
Revin şi arăt că ieşirea mea din vacarmul ce era în faţa Palatului Administrativ a fost, cred eu, pronie cerească. Deseori îmi zic: tot binele făcut de mine până atunci, mi-a fost dat înapoi într-o „clipă”.
Nu mai ştiu cum, eu sau plt. Ghiocel Chipirlin, am deschis staţia de radio-emisie, ce era închisă pentru considerente de interferenţă cu staţia de amplificare. Deodată auzim în staţie un apel insistent: „Apel pentru 035” repeta Ofiţerul de Serviciu de la Miliţia Municipiului. Era indicativul meu. Răspund „Sunt 035 comunicaţi”. „Unde sunteţi? Avem un accident grav şi nu merge nimeni la el, victima este dusă la spital”. Cer relaţii suplimentare despre accident. Fac aici o paranteză. În calitatea pe care o aveam, primul care era anunţat despre comiterea oricărui accident de circulaţie, zi şi noapte, eram eu. În funcţie de condiţiile de comitere a accidentului stabileam măsurile necesare. La accidentele mortale, la cele colective şi/sau cu fuga autorului de la locul faptei era obligatorie deplasarea mea pentru cercetarea accidentului respectiv. Revin. Discuţia purtată prin staţia de radio-emisie cu Ofiţerul de Serviciu a fost auzită şi de către demonstranţii care erau în jurul maşinii. Cu toţii au înţeles că trebuie să plec pentru soluţionarea acestui accident.
Deşi pătrunsem cu maşina pe aleea din faţa Palatului Ad-tiv doar o porţiune de vreo 10 metri, era imposibil să înaintez sau să dăm în spate din cauza persoanelor care erau ca sardelele în acest perimetru. Atunci, fără să pornim motorul am cerut celor din jur să împingem maşina în spate. Am intrat în maşină, am închis uşa şi încet, încet, ca barca pe valuri, înaintam spre strada principală. Ajunşi aici, constatăm că numărul demonstranţilor staţionaţi pe stradă se răriseră şi puteam să circulăm.
Pe aleea din faţa Palatului Administrativ în 22 decembrie 1989 (Colecţia d-lui Felician Săteanu).
În acel moment am fost salutat de vecinul meu, economistul de la TRCL Maramureş, Cornel Sabău. Am coborât din maşină ne-am îmbrăţişat şi i-am spus: „Cornele, du-te la Mărioara şi spune-i ca schiurile şi televizorul color să ţi le dea şi să le păstrezi în casă la tine”. Fac precizarea că el locuia pe aceeaşi scară de bloc cu mine, la etajul I, iar noi , deasupra lui, la etajul II. Această hotărâre era rezultatul analizei de culpabilitate pe care mi-o făcusem după „trezirea” produsă de „prietenul” care mă ţinea într-o poziţie de „reţinut” şi la vederea spectacolului ce s-a derulat în faţa mea timp de peste două ore: geamuri sparte, aruncări de tablouri, cărţi şi diferite alte obiecte, prin ferestre; ţipete, urlete, ameninţări etc. Acum când mă gândesc la felul în care a evoluat conştiinţa celor din apropierea puterii de stat şi politice, îmi vine să râd de naivitatea mea. Schiurile le împrumutasem de la Clubul Sportiv Şcolar Baia Sprie, adică de la clubul în care activam când eram elev, şi cunoşteam bine, pot spune că eram prieten cu profesorul şi antrenorul de schi, iar televizorul color, îl cumpărasem prin mijlocirea unui coleg din Borşa, fără a fi înscris anterior pe lista ce se făcea în acest scop. În Baia Mare nu am reuşit această „ilegalitate”, cu toate eforturile depuse în acest sens, deşi nu mă puteam plânge de lipsa de relaţii şi respect din partea băimărenilor.
Merg la spital, apoi soluţionez accidentul şi comunic Ofiţerului de Serviciu despre acest lucru precum şi faptul că plec la domiciliu. La coborârea din maşină, atunci când ajung în faţa blocului în care locuiam, am luat staţia portabilă cu mine pentru a avea legătură permanentă cu „baza”, aşa a fost botezat sediul unităţii noastre.
Când am intrat în casă, soţia mea era îngrozită de cele aflate la televizor dar şi mirată de felul în care arătam eu. Copiii, Gabriela-Maria, elevă la Liceul „Gheorghe Şincai”, cl. a XII-a şi Marius-Gabriel, cl. a VIII-a erau în camera lor. Mă ia la întrebări: „De ce să dăm televizorul la Cornel? Nu l-am cumpărat pe banii noştri? Ce, schiurile le-ai furat?”. N-am avut cuvinte de replică şi nici nu mai eram în stare de aşa ceva. După ce am mâncat ceva, am privit la televizor. Derularea evenimentelor, scenele văzute pe ecran se suprapuneau peste imaginile la care am asistat personal în cele două ore de suspans. În momentul în care am văzut maşinile de poliţie arse în diferite pieţe din marile oraşe ale ţării, am început să tremur, să nu mai am stare… cred că atunci am început să încărunţesc.
În această stare iau hotărârea să vorbesc cu baza prin staţie. Mi se transmite, deşi se întunecase, că toate cadrele sunt chemate la sediul miliţiei. Soţia mea îmi spune să nu merg, mai bine rămânem acasă. I-am zis să mergem, adică să „fugim” la Şişeşti sau la Lăpuş la părinţii ei. În final, mă îmbrac în civil, cu palton lung, îmi iau staţia portabilă şi plec din casă pentru a da curs ordinului primit. Când coboram scările pentru a ieşi în stradă, un gând fugar mă copleşeşte: dar dacă voi fi arestat de către „ai noştri” ca urmare a atitudinii mele în timpul mitingului? Unde să plec? Cel mai sigur mi se părea să merg la una din unităţile militare, deoarece cunoşteam mulţi ofiţeri din acestea, cu unii colaboram iar o parte îmi erau adevăraţi prieteni şi camarazi. Ies în b-dul Traian, eu locuiam pe strada Moldovei colţ cu b-ul Republicii. Deşi eram civil, opresc regulamentar prima maşină ce venea dinspre gară. Şoferul opreşte în faţa mea. Îl întreb dacă mă poate duce până la Miliţie. Este de acord. Urc în spate, deşi nu avea pe nimeni în maşină. Imediat după ce virăm de pe b-dul Traian pe b-dul Unirii observ un „filtru total”. Atribuţiile agenţilor de circulaţie erau preluate de revoluţionari. O persoană vine la maşina în care mă găseam, priveşte înăuntru şi apoi pleacă spre grupul ce era în mijlocul bulevardului. După ce maşina din faţa noastră se pune în mişcare, ne continuăm drumul pe b-dul Bucureşti, P-ţa Victoriei, str. Scânteii, str. Avram Iancu şi Str. Andrei Mureşianu. Când ajungem în faţa Liceului „Gheorghe Şincai”, rog pe binevoitorul meu să oprească, îi mulţumesc şi cobor. Nu ştiu cine a fost această persoană şi nu mi-a mai fost dat să discut cu ea despre acest moment. Dar nu se ştie niciodată, încă mai trăiesc…
Nu traversez str. 17 Octombrie până nu iau legătura, prin staţia radio-emisie portabilă, cu Ofiţerul de Serviciu care mă asigură că totul este în regulă. Observ deja posturile fixe de pază instalate în colţurile sediului Miliţiei Municipale, adică soldaţi ai M.Ap.N. echipaţi în ţinută de iarnă şi cu armament asupra lor (pistol mitralieră). În faţa sediului precum şi pe culoare erau mai multe persoane civile. Am intrat nestingherit la birou, am salutat colegii prezenţi, mi-am dat jos paltonul şi am mers la etajul I şi intrat în biroul comandantului. Pe scaunul şefului era un căpitan de armată, cpt. Mihai Cosma, pe care nu-l cunoscusem anterior. La masă erau aşezaţi pe scaune: lt. col. Dumitru Maxim, şeful Miliţiei Municipale, lt. maj. Ioan Roşca, adjunctul său, iar dintre colegi îmi amintesc de lt. maj. Ioan Mărieş, şeful Biroului Judiciar, cpt. Peter de la judiciar şi cpt. Florea, de la Pază şi Ordine. Mai erau un număr mare de civili, dintre care îmi amintesc de un tânăr, nu trecut mult de anii de copilărie, şi care, timp de circa o săptămână a devenit „copil de trupă” stând în permanenţă la sediul Miliţiei Municipiului Baia Mare, zi şi noapte. De la acesta, mai târziu, joi, 29 mai 2003, am primit, cu dedicaţie, volumul de versuri „Ispita gândirii”[15]. Am fost prezentat noului comandant al Miliţiei Municipiului Baia Mare, cpt. Mihai Cosma şi am înţeles că ordinele date de acesta sunt cele pe care trebuie să le executăm în continuare.
Toate evenimentele preluate telefonic de Ofiţerul de Serviciu, erau prezentate celor din acest birou, după care, lt. col. Dumitru Maxim făcea propuneri privind modul de rezolvare, inclusiv cadrele ce pot executa MISIUNILE RESPECTIVE iar cpt. Mihai Cosma dădea hotărârea finală fără a interveni în problemele specifice muncii de miliţie. A fost înfiinţat un registru, după modelul celui ce era în funcţiune la Ofiţerul de Serviciu şi toate evenimentele, măsurile stabilite precum şi modul de soluţionare erau consemnate în acesta. Iată deci că aveam de-a face cu un nou şef, care la prima vedere, mi se părea cerebral şi calculat.
Pe timpul nopţii n-au fost evenimente pe linie de circulaţie. Am venit la colectivul meu, am dispus ca o parte să meargă acasă pentru ca a doua zi să fie apţi de lucru. Cei rămaşi la unitate au fost martorii unor situaţii neprevăzute. A început şirul zvonurilor false. La Ofiţerul de Serviciu se primeau tot felul de dezinformări. S-ar fi otrăvit apa din Barajul Firiza, s-ar fi produs un incendiu undeva etc. Televiziunea Română sau alte „canale” furnizau date utile pentru „băimărenii” plini de imaginaţie.
Scenariul cu teroriştii de origine arabă a fost folosit şi pentru a crea diversiune în judeţul nostru. Acesta l-am simţit pe propria mea piele într-un moment în care, prin colegii mei, am aflat zvonul legat de diversiunea pregătită cu Batalionul de securitate de la Şomcuta, care se presupunea că ar fi pornit spre Baia Mare, chipurile, pentru a zădărnici Revoluţia. Atunci, tot de la comandantul meu, lt.col. Dumitru Maxim, primesc ordinul să formez o grupă de agenţi de circulaţie, cu mine în frunte, care să se deplaseze la ieşirea din municipiul Baia Mare spre Cluj, pentru a semnala şi intercepta o maşină în care se presupune ca ar fi terorişti arabi. Acest ordin am evitat să-l duc imediat la îndeplinire aşteptând repetarea lui. Toţi colegii de la Biroul Circulaţiei, cărora le-am comunicat ordinul primit, au fost de acord că poate fi o provocare, iar misiunea depăşea specificul muncii noastre. La un moment dat mi-a trecut prin minte, că la repetarea lui, să cer redactarea în scris a ordinului. Între timp, vine în biroul unde eram noi, cei de la circulaţia municipiului, lt. maj. Ioan Roşca. Întrucât acesta răspundea direct de circulaţie, în calitatea ce o avea de adjunct al şefului miliţiei, i-am raportat misiunea primită şi considerentele pentru care n-am dat curs executării ordinului. Hotărârea lui a fost de natură să mă liniştească. „Deocamdată nu plecaţi nicăieri” a fost ultimul ordin primit de la acesta. De atunci, despre acest fapt nu am mai discutat cu nimeni şi nici comandantul care mi l-a transmis nu a mai amintit de el.
Cel mai disputat zvon a fost cel legat de sosirea iminentă la Baia Mare a Batalionului de securitate pentru a recuceri sediile instituţiilor judeţene. Voi reveni asupra acestui aspect cu datele aflate ulterior.
În vacarmul de zvonuri alarmiste ce se propagau prin viu grai de la om la om, mărturisesc că şi în colectivul cadrelor de circulaţie de la municipiu am purtat discuţii privitoare la conduita pe care ar trebui să o urmăm în cazul unui atac real asupra sediului Miliţiei Municipiului, din partea unor forţe contrarevoluţionare. Îmi amintesc că sergentul major Florin Lupşe, mi-a sugerat o cale sigură de ieşire din sediul unităţii fără a putea fi văzuţi sau urmăriţi. A deschis o fereastră dintr-un birou ce aparţinea celor de la judiciar, aflat în spatele clădiri, a lăsat-o cu ramele apropiate dar neîncuiate şi mi-a arătat o cale pe unde am putea dispărea din clădire. N-a fost nevoie să recurgem la această soluţie.
În miez de noapte, ies în faţa sediului intrând în vorbă cu puţinele persoane ramase aici, până la această oră târzie. Deodată aud un sunet de elicopter. Mă îndrept spre colţul intersecţiei cu str. 17 Octombrie, unde era militarul în postul de pază. Observ pe militar cu arma ridicată şi îndreptată în sus, gata de tragere. Acesta făcea o mişcare de rotaţie a corpului ochind spre direcţia de deplasare a zgomotului. Privim amândoi pe aceeaşi direcţie. Sunetul l-am auzit iniţial mai îndepărtat, în zona de sud a oraşului. Apoi, din ce în ce mai tare, semn că se apropia de noi. Părea că trece pe deasupra Palatului Ad-tiv, pe la vest de sediul nostru, continuând spre nord. Cu toate că cerul era înstelat, n-am putut identifica silueta unui astfel de aparat de zbor.
Urc în biroul comandantului şi raportez cele constatate de mine. Cei de aici au rămas miraţi, nu auziseră acest zgomot. Cpt. Mihai Cosma, mă întreabă dacă am vreo maşină. Da, i-am răspuns. Se îmbracă, îşi ia arma şi îmi spune: hai să mergem. Coborâm. Mă abat pe la birou, iau cheile de la maşină şi ies afară. Aici mă aştepta Mihai. Nu ştiu dacă a avut timp să-l întrebe pe militarul din punctul de pază ceva şi nici nu l-am întrebat, nici atunci şi nici mai târziu când am devenit colegi şi apoi prieteni. Urcăm în maşină. Eu la volan, el în dreapta faţă, deschide complet geamul şi scoate ţeava armei pe geam. Rulăm spre Satu Mare. Când ajungem pe str. Victoriei, în dreptul IPEG Maramureş, ne oprim. Ieşim din maşină şi ascultăm. Linişte deplină. O luăm până la Combinatul Chimic, în partea de nord-est a oraşului. Ne oprim şi ascultăm din nou. Nimic. Ne întoarcem la sediul unităţii. Cpt. Mihai Cosma povesteşte periplul nostru. Auditoriul a rămas tăcut, cu zâmbete şi priviri întrebătoare la adresa mea. Starea de tensiune în care mă aflam, figura mea şi modul în care vorbeam, precum şi acest moment „penibil” (pentru mine), au făcut ca unii dintre colegii care au aflat această poveste de „Ispirescu” să mă considere mai mult sau mai puţin „rătăcit”, ca să nu spun altcumva.
Au urmat apoi alte momente mai puţin obişnuite. Dimineaţă am plecat acasă, am mâncat şi am revenit pe jos la serviciu echipat militar, aceasta era ţinuta mea zilnică de muncă. Aceasta însemna 20 de minute de deplasare în ţinută militară fără să consider că aş putea fi în pericol. Când am ajuns la sediul miliţiei am constatat că numai eu şi doi, trei agenţi de circulaţie mai erau îmbrăcaţi militar. O parte dintre agenţii de circulaţie de la municipiu au luat exemplul colegilor lor de la serviciul circulaţie, care cu toţii, de la şef, lt. col. ing. Ioan Târpea şi până la agenţi, erau îmbrăcaţi civil iar alţii nu erau la serviciu.
Această zi de 23 decembrie a trecut cu multe evenimente pentru mine. Cam pe la ora 09,00 are loc un incident la sediul ziarului local, unde funcţiona şi Tipografia. Sunt trimis acolo. Mă informez de la ofiţerul de serviciu despre ce este vorba. Îmi notez trei numere de maşini, scrise de acesta pe o foaie volantă, în timpul discuţiei purtate cu persoana care a sesizat evenimentul: maşini străine de unitate încarcă ziarele tipărite astă noapte pentru a le distruge. Ajung la sediul ziarului iar când intru în clădire, observ că holul era plin de oameni. Mi se face loc şi sunt condus în centrul grupului, unde era o persoană imobilizată, asupra căreia a fost găsit un pistol, care fusese luat de la acesta. În prezenţa persoanelor ce se aflau în acel loc, am trecut la legitimarea celui reţinut. Îmi prezintă o legitimaţie din care rezulta că este ofiţer activ la M.Ap.N. Îmi notez datele de identificare ale acestuia în agendă iar după ce primesc pistolul acestuia de la cei care-l posedau, i-am ordonat militarului să se prezinte la unitate şi să raporteze cele întâmplate. Nimeni n-a obiectat faţă de măsura luată. Cred că la acest lucru a contribuit şi faptul că eram cunoscut de întreg colectivul de muncitori de la Tipografie, date fiind colaborările legate de tipărirea unor materiale în scop preventiv, pe linie de circulaţie.
În jurul amiezii, primesc misiunea de a pleca la domiciliul colonelului Mihai Mihai, şeful Inspectoratului Judeţean Maramureş al MI pentru a-l „însoţi” la Frontul Salvării Naţionale. Mi s-a pus la dispoziţie un ARO neinscripţionat, aparţinând de parcul comun, ce era „în stoc”, adică de rezervă, nu se utiliza în misiuni curente. Prin staţie am fost dirijat la sediul Inspectoratului pentru a ni se alătura şi mr. Grigore Pintea, adjunctul şefului Miliţiei Judeţene, colonelul Dionisie Suciu, nu era în Baia Mare, în acea perioadă. Pe amândoi, adică, col. Mihai Mihai şi mr. Grigore Pintea i-am însoţit la Palatul Administrativ pentru a se prezenta în faţa noilor organe de conducere. Nu ştiu cum şi din dispoziţia cui s-a ajuns la nominalizarea mea pentru această misiune. La intrarea în Palatul Ad-tiv era o grupă de militari condusă de un ofiţer ce interzicea accesul în clădire. I-am spus acestuia cu cine sunt, amândoi erau îmbrăcaţi civil şi nu erau cunoscuţi de cei prezenţi acolo, după care am primit acceptul de-a intra. Cei doi şefi ierarhici au fost percheziţionaţi la intrare, după care au fost conduşi de ofiţerul respectiv la biroul în care se instalaseră noile organe democratice de conducere a FSN-ului în frunte cu ing. Crăciun, director la IPICCF, pe care-l cunoşteam bine deoarece răspundeam şi făceam controale periodice la parcul auto al acestei unităţi. Am revenit la sediul Miliţiei Municipiului.
Este greu de descris felul în care doar într-o singură zi întreaga capacitate de muncă şi luptă a unui întreg sistem al Ministerului de Interne a fost anihilat. Forţele de ordine nu-şi mai îndeplineau atribuţiile de serviciu. Deşi întreg aparatul de miliţie, sau marea lui majoritate era la sediul unităţilor de care aparţineau, nimeni nu desfăşura activităţi specifice. Era un non-combat general, era o stare de teamă, de nesiguranţă, poate chiar de vinovăţie, iar acţiunile singulare, motivate cel puţin de ideea că viaţa merge înainte, păreau acte de nesăbuinţă. Pentru a exemplifica cele spuse de mine relatez un fapt cu totul revoltător.
Sunt trimis din nou la Palatul Administrativ cu un plic pentru preşedintele FSN-ului judeţean. Plec cu aceeaşi maşină împreună cu plt. Ghiocel Chipirlin, care era îmbrăcat civil. Sunt adus până la scara intrării în Pavilionul central. Urc la etaj şi caut destinatarul. Nu ştiam biroul în care se află. Intru în unul din birourile care avea uşa între-deschisă, unde se auzeau discuţii aprinse. Privesc să văd cine este înăuntru. Este mult de atunci dar printre cei prezenţi nu putea să-mi scape prezenţa cpt. Marin Ţigănuş, care la acea dată îndeplinea funcţia de locţiitor politic al şefului I.J. Maramureş al M.I., recent numit în această funcţie. Nimeni nu-l cunoştea şi nu mi-am explicat atunci în nici un fel modul în care a ajuns acolo. Nu este exclus să aibă certificat de revoluţionar, pentru a se dovedi că a trecut şi el prin Maramureş. Pe ceilalţi i-am recunoscut dintr-o privire constatând că sunt băimăreni. Amintesc doar pe fostul procuror, în prezent avocat, Tavi (Octavian) Ciolte şi juristul Alexandru Mocanu, care de multe ori mi-au fost adversari direcţi pe terenul de fotbal şi pe maiorul Pompiliu Ispăşoiu, de la UM 01354 cu care eram prieten, ca urmare a colaborării pe linie de serviciu. Mai era un tânăr cu păr natural, care ulterior a devenit senator în Parlamentul României, reprezentând cu cinste Maramureşul, mă refer la dl. dr. Teodor Ardelean, actualul director al Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare. Aflu unde este ing. Crăciun, înmânez acestuia plicul respectiv după care ies din acel birou. Când ies din clădire constat că maşina cu care venisem nu era în faţa scărilor. Credeam că plt. Ghiocel Chipirlin o fi plecat la sediul unităţii, fiindu-i teamă să mă aştepte aici, deoarece erau mai mulţi revoluţionari. N-am cunoscut persoane pe care să le întreb despre soarta maşinii, aşa că am plecat pe jos la Miliţia Municipiului Baia Mare. Mărturisesc că, deşi eram îmbrăcat militar, nu am avut momente de teamă. Trecusem prin „furcile caudine”. Aveam la mâna stângă o banderolă tricoloră şi consideram că acest semn distinctiv este un scut suficient de sigur pentru a nu fi agresat de către persoane civile, care ar fi fost ostile forţelor de miliţie. Această banderolă o păstrez ca pe un odor sfânt cu toate că acum mă gândesc la câtă improvizaţie am recurs în acele momente (Am rupt din ea pentru a face o altă banderolă pentru un confrate civil care dorea să poarte şi el banderola de „revoluţionar”). Când ajung în faţa sediului unităţii, nu văd parcată aici maşina circulaţiei, cea cu care plecasem eu la Palatul Administrativ. Merg la birou şi-l caut pe colegul meu Chipirlin. Acesta cu stângăcie îmi raportează: „N-am avut ce face, nu m-am putut opune. Mi-au spus să cobor din maşină, unul s-a urcat la volan, altul în faţă şi doi în spate şi mi-au luat maşina”. Am rămas uimit. Cine? Încerc să aflu amănunte… „Nu ştiu, erau civili din grupul care stătea acolo când am ajuns noi, iar Dv. aţi intrat în clădire”. Ai raportat? îl întreb. Da, îmi răspunde. Şi ce s-a ordonat? Nimic. Revoltat merg să raportez din nou situaţia. Propunerile mele de-a se lua măsuri pentru recuperarea maşinii au fost vorbe în van. Şi uite aşa, timp de trei zile, nişte „revoluţionari”, cu maşina miliţiei, inscripţionată, cu staţie TOA şi staţie radio-emisie, au circulat în voie fără a avea probleme sau fără a fi căutaţi de cineva. Ba mai mult, această bravură era patronată de către maiorul Nicolae Glodeanu de la UM 01354 Baia Mare, ce primise misiuni de pază la Palatul Administrativ, şi care… le dădea „misiuni” (cel puţin aşa au motivat cei ce au pus stăpânire pe această maşină). Recuperarea maşinii a făcut-o lt. maj. Ioan Roşca, adjunctul Miliţiei municipale, în a treia zi de când aceşti „agenţi” circulau cu maşina miliţiei ca şi cum ar fi fost maşina lor. După recuperarea maşinii am verificat portbagajul. L-am găsit gol. Am tras concluzia că noii stăpâni ai maşinii erau „intelectuali” cu simţ estetic. La birou, în fişet aveam o serie de cărţi, unele chiar rare pentru acea vreme, ex „Arta Conversaţiei”, „Cel mai iubit dintre pământeni” etc. şi le-am pregătit într-un pachet să le duc acasă. Nu mai erau în portbagaj. Nu mai era acolo nici „sacul de alarmare”, adică acea geantă de material textil în care se păstra masca de gaze şi alte anexe specifice: o conservă, periuţă şi pastă de dinţi, prosop, ciorapi şi o sumă mică de bani, pe care trebuia să o avem asupra noastră atunci când se făceau exerciţii de alarmare a efectivului unităţii. Când s-a recuperat maşina nu s-a trecut la tragerea la răspundere a celor vinovaţi, ba mai mult în cazul în care maşina era lovită, eram buni de plată, noi, cei care o aveam în primire.
Spre seară, sunt chemat din nou în biroul comandantului nostru. De data aceasta mi se ordonă să merg să-l „însoţesc” la Palatul Ad-tiv, pe şeful Securităţii, colonel Iliescu. Ştiind că acesta locuieşte în acelaşi bloc cu lt. col. Dumitru Maxim, şi se cunoşteau bine, l-am rugat pe acesta să-i dea un telefon şi să-l anunţe că vin după dânsul. Maxim mi-a dat (pe un bilet) telefonul şi mi-a zis: „sună-l tu”. Am format numărul de telefon şi mi-a răspuns personal. Mă prezint şi îi spun misiunea pe care am primit-o, rugându-l să coboare iar eu am să-l aştept jos. Nu-l mai văzusem din „noaptea albă” când mi-a cerut declaraţie despre „colaboratorul” de etnie maghiară. Când ajung la intersecţia străzilor 17. Octombrie cu str. N. Titulescu, mă întâmpină lt. maj. Gheorghe Suciu, de la UM 01300 Baia Mare, pe care-l cunoşteam. Mi-a spus că are aceeaşi misiune ca mine şi să mergem la domiciliul col. Gheorghe Iliescu. I-am spus că vom aştepta puţin deoarece i-am telefonat şi mi-a promis că va coborî în faţa blocului. Lt. maj. Suciu era puţin încrezător, dar singur n-a îndrăznit să urce scările blocului, situat aproape de intersecţie, pentru a suna la apartamentul în care locuia col. Iliescu. Nu trece mult timp şi se aude deschiderea unei uşi, lumina din casă pătrunde în scara întunecoasă a blocului şi vedem silueta omului pe care-l aşteptam. Toţi trei, pe jos, traversăm str. 17 Octombrie şi mergem la destinaţia ordonată. Eu nu am intrat în clădire, i-am însoţit numai până la poarta de acces în Palatul Administrativ. M-am întors la unitate. Am auzit apoi calvarul prin care a trecut col. Iliescu împreună cu alte două persoane, un militar, maiorul Vasile Gheorghe Tătar şi un civil. De fapt, col. (r) Gheorghe Iliescu a scris un interesant articol despre diversiunea de la Baia Mare.[16] Anchetatorii lui n-au găsit explicaţia motivului pentru care a ascuns un număr de telefon în ciorapul de la pantofii cu care era încălţat. Nu l-am mai văzut de atunci pe col. Iliescu. Am aflat că a plecat la Bucureşti, acum este pensionar. Nu cred că mi-a reproşat ceva, de fapt, în articolul citat, nu spune nimic de modul în care a ajuns la FSN. Dacă l-aş mai fi întâlnit, cu siguranţă că l-aş fi întrebat dacă el a fost iniţiatorul diversiunii cu privire la ordinul primit personal de la lt. col. Dumitru Maxim de a trimite maşina cu staţia TOA la dispoziţia lui.
A treia zi a Revoluţiei, era ziua Ajunul de Crăciun. Când am ieşit din apartament şi am dat să cobor pe treptele scării blocului am observat că peretele de lângă uşa de intrare în locuinţa mea este zgâriat adânc. Privind mai cu atenţie observ că de fapt erau scrise cuvintele „Zori de Zi”. Am intrat în casă şi am chemat soţia să vadă această inscripţie şi am întrebat-o: De când a apărut aici? N-o văzuse până atunci aşa că am luat o lingură şi am răzuit peretele până inscripţia respectivă nu s-a mai văzut. Pe drumul spre sediul unităţii, parcurs pe jos, cam în 20 de minute, gândurile mele stăruiau pentru a descifra motivaţia acestei „parole”, cu un scris cursiv, ce nu putea fi făcută de joaca unui copil ce mâzgăleşte pereţii clădirilor. În ziua de Crăciun merg la serviciu îmbrăcat militar, şi cu centura cu diagonală, pe care aveam fixat tocul pentru pistol, deoarece am fost „planificat” ca ofiţer de serviciu (ofiţerii de serviciu erau planificaţi prin rotaţia tuturor ofiţerilor din unitate iar Ajutor Ofiţerii de Serviciu erau cadre stabilite pe acest post).
Fiecare dintre noi, cei care am trăit intens momentele revoluţionare din decembrie 1989, dar şi marea masă de oameni, mai ales cei tineri, am căutat ulterior şi continuăm să căutăm aflarea ADEVARULUI. Multitudinea de evenimente la care nimeni nu putea da un răspuns concret, manipulările ce s-au făcut, folosindu-se cel mai nou mijloc de comunicare în masă, televiziunea, m-au determinat să caut răspuns la o serie de întrebări legate de Revoluţia Română din anul 1989.
Nu încape nici o îndoială că s-a „lucrat” intens şi o perioadă îndelungată pentru a se da o lovitură puternică, eventual decisivă, comunismului. Nu împărtăşesc ideea celor care susţin că acest efort depus de statele „democratice” a avut ca singur scop „salvarea” omului trăitor în ţările sistemului comunist, sistem care nu asigură drepturile cetăţeneşti. Istoria de veacuri a lumii acesteia ne învaţă că întotdeauna setea de putere, de dominaţie, de hegemon a fost mobilul principal al tuturor războaielor. Prin urmare, motivaţia nu se schimbă de la o etapă la alta de dezvoltare a societăţii ci numai mijloacele de realizare.
Pregătirile de ofensivă au fost terminate. Direcţiile de acţiune stabilite. Măsuri şi reforme în interiorul sistemului dublate cu manipulări şi dezinformări în masă pornite din exterior. Momentul declanşator precum şi modalităţile concrete s-au stabilit la Malta între capii celor două sisteme, preşedintele american George Buch şi cel sovietic Gorbaciov, care şi-au reconsiderat sferele de influenţă. Perestroica şi Glasnost-ul lui Gorbaciov au fost ca un bulgăre de zăpadă. Odată pornite reformele, acestea şi-au urmat cursul obiectiv în noile condiţii de dezvoltare ale societăţii umane. România a fost cedată, şi de data aceasta, ruşilor, americanii primind în schimb dreptul de a soluţiona „paşnic” problemele din Panama. Sper ca acest lucru să nu se mai întâmple, ar fi un dezastru pentru România.
Trebuie menţionat că şi schimbările raportului de forţe în Europa au avut un rol deosebit de important pentru evoluţia ulterioară a situaţiei din România. „Calul Troian” al sistemului comunist n-a fost să fie România, aşa cum se preconiza prin anii 70-75. Acesta trebuie căutat în centrul de putere, nu la periferie. S-a găsit şi acum opiniile par a fi unanime. Gorbaciov a fost cheia.
România, prin evoluţia sa, prin vocea din ce în ce mai singulară a conducătorului ei, nu a mai fost agreată de Vest iar cei din Est au hotărât aducerea ei sub „ascultare”. Numai că n-a fost să fie chiar aşa. În România au fost şi R O M Â N I I, care au cam încurcat socotelile celor care ne-au hotărât soarta la „masa verde”. Iată deci, după un sfert de secol de analiză a Revoluţiei din 1989, putem afirma că şi de data aceasta, România, aflată la intersecţia Marilor Imperii (a se citi şi zone de influenţă), a rezistat vicisitudinilor vremii. M-am întrebat, de ce n-a fost denunţat Tratatul Molotov-Ribentrop din 1939 în întregimea lui ci numai cu privire la ţările baltice? Eu am găsit un răspuns. României i se pregătea o soartă aidoma Iugoslaviei. Cum să susţii România Mare, când vrei să o împarţi şi aşa cum este, ciuntită, iar ideile acestor aspiraţii au fost catalogate ca venind din partea „extremiştilor”. Întâlnim opinii, uneori de-a dreptul inexplicabile. Naţionalismul românesc nu este necesar sau util, nu este în ton cu „democraţia”, în schimb, de exemplu, naţionalismul american este sufletul celei mai civilizate şi democratice ţări din lume.
Revin la Revoluţia Română din 1989. S-a demonstrat clar că derularea posibilă a evenimentelor a fost stabilită mai întâi pe „hartă”. Artizanii au fost cei stabiliţi la Malta cu folosirea „cozilor de topor” din ţară sau aduse din diasporă. De aceea se spune că a fost „LOVITURĂ DE STAT”. Nu mai este un secret pentru nimeni. O spun chiar cei care au fost artizanii ei. Generalul Stănculescu spune: În ’89 am dat lovitura de stat din cauza presiunii externe. Am continuat acţiunile care fuseseră amplificate din exterior. Ion Iliescu a jucat atunci pe cartea Rusiei [17] Declanşarea loviturii de stat, trebuie asociată de momentul “sinuciderii” generalului Milea, ministrul Forţelor Armate, oltean energic, om de încredere a lui Nicolae Ceauşescu. A urmat arestarea generalilor Nuţă şi Mihalea. “Generalul Constantin Nuţă, seful Inspectoratului General al Miliţiei şi adjunctul sau, generalul Velicu Mihalea, au murit în seara de 23 decembrie 1989, după ce elicopterul care-i aducea la Bucureşti a fost doborât la Alba Iulia. În dimineaţa zilei de 23 decembrie au luat trenul spre Bucureşti, (de la Arad, n.n.) dar la Deva au fost arestaţi şi duşi la sediul unui regiment de geniu din oraş. Apoi au fost urcaţi într-un elicopter (unde au fost legaţi cu frânghii de scaune) pentru a fi duşi la Bucureşti. În loc sa se îndrepte spre Capitală, elicopterul si-a schimbat – nu se ştie de ce! – traseul spre Alba Iulia. Elicopterul a fost doborât pe dealul Mamut din Alba Iulia de către militarii de la sol, care au primit ordin sa doboare tot ce zboară, deoarece ar fi fost vorba de “terorişti“. Ordinul a venit de la Bucureşti, de la celula de comandă a MApN (unde se aflau, intre alţii, generalul Victor Athanasie Stănculescu şi Ion Iliescu), după cum s-a aflat de curând în cadrul anchetelor de la Secţia Parchetelor Militare. Au fost identificate persoanele care au transmis ordinul de doborâre “a tot ce zboară”, precum şi cei care le-au executat. Considerat o adevărată bibliotecă vie, Nuţă a fost anterior şef la contrainformaţiile militare. Era extrem de temut şi mulţi l-ar fi dorit dispărut.”[18]
Da, a fost o lovitură de stat însă, nu s-a prevăzut sau nu s-a putut bine estima reacţia ţării, a oamenilor care duceau greul în „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Acei oameni care prin sudoarea frunţii lor sau a mâinilor bătătorite priveau spre un viitor luminos al României. Aceşti oameni au încurcat socotelile. Insistenţa cu care se dorea pătrunderea în ţară a unor forţe „eliberatoare” a fost destrămată de atitudinea românilor de pe tot cuprinsul ţării, care a fost unitară şi n-a „muşcat” momeala diversiunii pentru a ne aduce în faţa unui război civil, care „impunea” sau „autoriza” intervenţia militară a artizanilor Loviturii de Stat.
Printre cei nenumăraţi, care n-au cunoscut intenţiile răuvoitoare ale celor care ne-au sărit în „ajutor”, instigându-ne pe unii împotriva celorlalţi, s-a aflat şi Promoţia’68. Acea Promoţie de ofiţeri, de toate armele, care a fost, aşa cum afirmam la început „produsul” „Primăverii de la Bucureşti”. Întreaga Promoţie a acestui an a avut reprezentanţi în toate structurile şi nivelele cheie de decizie executorie iar pregătirea lor profesională, devotamentul faţă de Ţară şi Poporul român, exprimat prin jurământul militar, legăturile relaţionare dintre aceste cadre, au dejucat multe diversiuni locale „gândite” în laboratoarele malefice ale duşmanilor României. Redau câteva exemple.
Mai întâi mă voi referi la zona noastră, Baia Mare, Maramureş.
Diversiunea mediatică şi cea privind folosirea mijloacelor electronice. Vă amintiţi de „elicopterul” luat la ţintă de soldatul din postul de pază din faţa Miliţiei Municipiului Baia Mare. Tocmai când o bună parte din colegii mei, care mi-au spus că „am gărgăuni la cap”, când susţineam sus şi tare că am auzit un elicopter survolând Baia Mare în noaptea de 22 Decembrie 1989, confirmarea vine din partea fostului cpt. Mihai Cosma, cel cu care l-am „căutat” pe cer. Mihai devenise coleg de muncă cu mine. Intrase la arma „poliţie”, noua denumire a celor care aveau misiunea de apărare a legilor ţării. Era ofiţer de judiciar şi a început să pătrundă în tainele noii sale profesii. „Găvrilă, ai avut dreptate, simulatoarele electronice au fost folosite şi la noi”, mi-a spus noul meu prieten. Apoi încet, încet, am căutat „dovezi” în acest sens. Orice persoană ce ar fi fost în măsură să-mi confirme acest fenomen era importantă pentru mine. Citind cartea „Din scrinul amintirilor”[19], am aflat detalii despre războiul electronic desfăşurat conform planului diabolic de diversiune, intrat sau neoprit, după înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, când se putea instala o situaţie normală.
Am plecat la Bucureşti pentru a mă întâlni cu d-l general Iulian Topliceanu, care era comandantul Armatei Ardealului, în momentul izbucnirii Revoluţiei, pentru a afla „în direct” amănunte despre acest război. Am aflat. Radarele militare, aparţinând Armatei a 4-a a Forţelor Armate Române, care avea principală misiune de-a apăra partea vestică a ţării, Transilvania, au detectat nenumărate ţinte aeriene. Unele apăreau şi apoi dispăreau ca prin ceaţă. Asupra unora dintre acestea, la graniţa cu vecinul nostru din vest, Ungaria, s-a ordonat foc. Ţintele au fost lovite. Imediat cercetaşii, au căutat „epavele” acestor ţinte. Mirare. S-au găsit rămăşiţele unor simulatoare.
Cred că sub acest aspect nu se poate pune la îndoială existenţa diversiunii unitare pe întreg cuprinsul ţării. Colegul meu, Petrică Codrea, originar din Sighetu Marmaţiei, dar care lucra ca agent de circulaţie în municipiul Slobozia, jud. Ialomiţa, mi-a relatat că acolo s-a văzut pe cer o adevărată luptă de aviaţie. Amintiţi-vă telefoanele la care d-l Iliescu şi generalul Guşă, şeful de Stat Major al Forţelor Armate Române, spuneau: „Nu, nu este nevoie de ajutor”. Ajutorul militar, din câte ştiu eu, SE CERE, nu se „OFERĂ”. Planul de pe hartă care prevedea o intervenţie militară în România, n-a reuşit.
Despre manipularea cu efect psihologic asupra demonstranţilor şi îndemnul acestora la violenţă, v-am prezentat modul unitar stabilit pentru întreaga ţară de a se da foc, în pieţe publice, la maşinile ce erau inscripţionate cu însemnul „Miliţia”. Sediile de Miliţie şi Securitate au constituit puncte cheie pentru provocarea unei riposte armate limitate, pentru a se găsi pretexte de invazie sau ripostă disproporţionată. Vezi diversiunile de la Iaşi, Sibiu etc.
La nivel central, se cunosc în detaliu unele dintre diversiunile create. Vă relatez una pe care o ştiu şi o cunosc bine. Fostul nostru profesor de educaţie fizică şi autoapărare, cpt. George Teleman, a fost promovat de la Şcoala de Ofiţeri de miliţie la o unitate Anti-Terro din Bucureşti. În momentul creării diversiunilor din capitală, primeşte ordin de la generalul Romeo Câmpianu, adjunct al Inspectoratului General al Miliţiei, omul ce avea atunci funcţia cea mai mare în cadrul miliţiei, (g-ral. Nuţă, şi g-ral. Mihalea, şeful şi respectiv adjunctul IGM, erau deja înlăturaţi, prin doborârea elicopterului în care se aflau), să meargă să anihileze o grupă de terorişti dintr-un perimetru bine localizat. În timpul executării misiunii ordonate, schimbul de focuri între cele două forţe combatante se declanşaseră deja, constată că adversarii lui erau conduşi de colegul şi prietenul său, din aceeaşi subunitate Anti-Tero. Cei doi colegi şi prieteni odată recunoscându-se, au încetat confruntarea. „Dacă-l găseam atunci la birou, îl împuşcam”, mi-a spus, colonelul Teleman, referindu-se la generalul Câmpianu. „Puteam să fiu în locul sau alături de Trosca”, mai adaugă fostul meu profesor.
Cât priveşte misterioasa inscripţie „Zori de Zi” de lângă uşa de la intrare în apartamentul meu, scrisă la o înălţime de aproximativ 1,70 metri de la platoul de intrare în apartamentele (două la număr) existente la etajul II al blocului, n-am reuşit să descopăr enigma ei. Am aflat de la un coleg de la M.Ap.N. din Garnizoana Baia Mare că aceste cuvinte erau folosite de ei drept parolă pentru Alarmarea unităţii. Cineva, cândva va reuşi să afle cu certitudine dacă inscripţia respectivă, avea sau nu legătură cu Revoluţia din decembrie 1989. Pentru mine rămâne o problemă neelucidată.
Tot neelucidată mi-a fost, chiar dacă acum pare să mi se contureze o imagine cât de cât clară, situaţia confruntării militare de la Bucureşti din Piaţa Palatului. Cu prima deplasare ce am făcut-o după Revoluţie la Bucureşti, timp de mai multe ore, m-am plimbat şi cercetat urmele gloanţelor din pereţii clădirilor din această piaţă. Nu mi-am explicat, n-am găsit un indiciu real pentru distrugerea Bibliotecii Naţionale din acel loc. Recent am găsit pe internet o motivaţie, care mă face să reflectez la această ipoteză. În articolul: Arme neconvenţionale folosite în Decembrie 1989, ARMA HALOTRONICĂ, UNGURII ŞI BIBLIOTECA CENTRALĂ[20], se poate citi: “Un loc aparte în cadrul războiului psihotronic îl ocupă armele HALOTRONICE.
…Pentru faptul că, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, în România a fost folosită această “armă” pledează incendiile devastatoare (inexplicabile atunci) care au distrus Biblioteca Universitară, Muzeul de Artă, încăperi aparţinând fostului Consiliu de Stat, fosta sală mică a Palatului, spaţii interioare din restaurantul “Cina” şi blocul “Romarta”. Exceptând ultimele două, restul au fost complet distruse, complet calcinate, arse până la fier beton, în unele locuri contorsionat sau topit şi acesta. Nici o substanţă cunoscută nu poate produce un incendiu cu urmări atât de devastatoare.
…Redau, în continuare, câteva fragmente din convorbirile respective, cu specificaţia că ele au avut loc în intervalul 10 decembrie 1989, orele 18.30 – 11 decembrie, orele 3.14:
“Baza Doi:- Fiţi fără grijă! Acum va curge mult sânge! Măcelul va fi pornit de ruşi! Altfel, de ce ar fi cărat atâtea lăzi cu armament şi muniţie în România? Ca să se joace de-a hoţii şi vardiştii?
…Baza Unu:- Ceva important pentru noi?
Praga: – Nu!…în toate astea, pe ei îi frige ceva!…uite: anexe la “Aprobatae constitutionae regbi Transilvaniae et parttium Hungarie“, fond cu file din memoriile lui Kossuth Ludovic, anexe la “Tripartitul de la Werboczi“, stampe, manuscrise, extrase din fondul Andy Imre. Multe!…N-am reuşit să aflu de ce au pus atâta suflet în nişte hârtii!
Baza Doi:- Vor să le care? 
Praga: – Nu!…SĂ ARDĂ TOT!…
Baza Unu:- Se rezolvă!… Totdeauna , maghiarii mi s-au părut prea sentimentali!…o grupă de-a lor să aducă trei doze de napalm. Ajunge pentru un hotel de 20 de etaje!…“
Grija maghiarilor era faptul că documentele respective demonstrau continuitatea dacilor pe teritoriul Transilvaniei, faptul că ei s-au stabilit în Câmpia Panonică peste locuitorii autohtoni, şi multe altele din istoria adevărată a poporului român.
…În decembrie 1989, în România a avut loc un adevărat război psihologic, cu mijloace şi metode ultramoderne, ajutaţi din plin de cozi de topor din interior. …Cele aeriene au cuprins diversiunea radioelectronică şi cea psihologică, iar concluzia unanimă a specialiştilor a fost că ele au fost concepute, organizate şi conduse de un Comandament militar străin.
…Aviaţia României s-a confruntat cu un inamic necunoscut. …În cadrul acestui “joc de-a războiul” au fost folosite miniavioane şi minielicoptere teleghidate de la distanţă, având la bord încărcătură explozivă pentru a se autodistruge la terminarea combustibilului. 50 astfel de ţinte au fost doborâte de Aviaţia militară şi antiaeriană de la sol.”[21]
Folosirea armelor HALOTRONICE, este una, distrugerea unor arhive cu documente este alta.
Cine a tras? Urmele se văd iar consecinţele au fost tragice. Pentru mine destăinuirile, faţă de mama sa, a eroului Şerban Bogdan Stan, sunt mai credibile decât rezultatele anchetelor trunchiate. „Adusese cu el cămaşa însângerată a unui tânăr împuşcat în spate, în timp ce fugeau împreună spre Ambasada Americană să se salveze şi care a murit în braţele lui. Mi-a povestit tot ce s-a întâmplat: au demonstrat paşnic, scandând lozinci antiguvernamentale şi de solidaritate cu Timişoara martiră…”[22], sau, „Ce i s-a părut foarte curios lui Bogdan a fost faptul că, în mod normal, focurile de avertisment,- trasoarele -, trebuiau trase în sus, dar în ultimele momente acestea urmau direcţia clară către ei.”[23]
„La „Cimitirul Eroilor Tineri” lacrima încremeneşte înainte de-a atinge ţărâna.”[24]
Nici cel ce aude cuvintele unui muribund nu poate minţi: „I-a povestit doctorului că a fost împuşcat de un singur om, îmbrăcat civil care a stat cu ei toată noaptea, spre ziuă scoţând pistolul şi îndreptându-l spre el, moment în care a ridicat mâinile în sus şi i-a strigat privindu-l în ochi ”Trage, laşule!” Ambele focuri au nimerit în plin provocându-i plăgile descrise mai sus.”[25] De aceea l-am dus pe nepotul meu Gabriel să vadă Cimitirul Eroilor.
Marturii indirecte
În activitatea mea, în calitate de organ de cercetare penală sau de cercetare penală specială (calitate cu care erau investiţi ofiţerii care aveau dreptul să administreze probe în dosarele penale în care erau vizate cadrele de miliţie), am căutat ca de fiecare dată, la audierea martorilor, probaţiunea directă, adică activitatea concreta trăită sau văzută de martorul audiat să o completez cu probaţiunea indirectă, adică cuprinderea în conţinutul declaraţiei respective a unor fapte sau aspecte de care martorul a luat cunoştinţă fără a fi un participant direct la evenimentul respectiv. Probaţiunea indirectă este foarte utilă în economia unui dosar, mai ales atunci când aceasta susţine o probă directă obţinută de la un alt martor. Pentru acest considerent, în cele ce urmează mă voi referi la astfel de aspecte.
Legat de grupa de Stat Major constituită la nivelul Inspectoratului Judeţean Maramureş am aflat de la colonel în rezervă Popescu, că din partea Grupului Judeţean de Pompieri, el a fost delegat cu drepturi depline în grupa de Stat Major (Nu era comandantul acestei subunităţi dar cel ce îndeplinea, la acea vreme această funcţie, era numit recent). În această calitate, spune col. (r) Popescu, că a refuzat să amplaseze pe Harta întocmită atunci ca Anexă la Planul de Acţiune, a maşinilor de pompieri dotate cu tunuri de apă. Col. (r) Ioan Popescu mi-a mai relatat condiţiile grele pe care le-a îndurat „la noi ” în perioada 17 – 21 decembrie, când întreaga grupă de Stat Major a fost încartiruită într-un birou din sediul I.J. Maramureş al M.I. Se referea în special la faptul că a dormit pe un pat de fier, cu o saltea mizerabilă, cu pături uzate… El nu ştia că noi, majoritatea cadrelor de miliţie ne odihneam în momente de răgaz moţăind cu capul pe masa de birou.
Referitor la mobilizarea unor rezervişti care au fost folosiţi în cadrul misiunilor secrete premergătoare declanşării Revoluţiei (şi mă refer aici la actele ce pot fi incluse în acţiunea de Lovitură de Stat), arăt că unul dintre „colaboratorii” personali, pe timpul executării serviciului militar era „curier”. Acest lucru l-am cunoscut din verificarea lui în evidenţa (cartoteca) specială şi nu de la „prietenul” meu. După Revoluţie ne-am întâlnit şi mi-a relatat că atunci când s-a decretat în ţară „Starea de necesitate” el trebuia să se prezinte într-o locaţie bine definită. Nu a putut da curs acestei obligaţii şi nu am date cu privire la activităţile desfăşurate de cei ce s-au prezentat conform acestui ordin. N-ar fi exclus ca unul dintre aceşti „curieri” să-mi fi lăsat drept amintire inscripţia „Zori de zi”, a cărei enigmă n-am desluşit-o.
Am încercat să aflu mai multe detalii despre ofiţerul pe care l-am legitimat la sediul ziarului local, pe atunci „Pentru Socialism”, când s-a „scos” pe piaţă primul număr al Graiului Maramureşului, în 23 decembrie 1989. Personal nu m–am descurcat şi am cerut sprijinul unui ofiţer de la SRI, fost uslaş, cum îi denumeam noi pe cei de la subunitatea de antiterorism. După ce acesta a făcut verificările pe care le-a considerat necesare şi utile (desigur că solicitarea mea n-a fost oficială şi a avut doar rol de curiozitate personală, pe care am încercat să o lămuresc adresându-mă unui om de încredere), mi-a comunicat: „N-a fost de la noi, a fost de dincolo”. Da, am înţeles, făcea parte din forţele speciale ale armatei. M-am convins de acest lucru deoarece, mai târziu, am devenit prieten cu el, ca urmare a întâlnirii noastre în activităţi sportive, sportul preferat al acestuia era – carate.
Odată cu trecerea timpului, m-am întâlnit cu mulţi martori oculari ai evenimentelor fierbinţi de la Revoluţie. Mă voi referi la câteva situaţii concrete. Pe timpul unei reciclări, pe care am făcut-o în anul 1990 la Şcoala de Ofiţeri, devenită Şcoală de Perfecţionare a cadrelor de Poliţie, m-am reîntâlnit cu fostul meu coleg de clasă, de circulaţie, actualmente col. (r) Alexandru Iuşcă. El a fost repartizat după terminarea Şcolii la Serviciul de Pază şi Protecţie, din cadrul Departamentului de Securitate, cu misiunea de-a fi „antemergător”, cu maşina circulaţiei, adică cel ce era în fruntea coloanelor oficiale. Niciodată, de la terminarea Şcolii şi până atunci, nu am avut ocazia să stăm mai mult de vorbă. Ne-am întâlnit de mai multe ori „pe fugă”, cu ocazia tuturor deplasărilor făcute de Nicolae Ceauşescu în Maramureş, în perioada 1968 – 1989. Când ne-am întâlnit la „reciclare”, revenise la vechea lui profesie. Starea lui psihică şi chiar cea a sănătăţii m-au îngrijorat. Era retras, nu discuta aproape cu nimeni, s-a închis într-o carapace proprie. Am aflat de la el că a fost reţinut, împreună cu foştii lui colegi, pe o perioadă de câteva zile. Căutând să-l atrag la diferite activităţi recreative sau la discuţii diverse, a devenit bănuitor, cel puţin aceasta a fost convingerea mea, considerând „preocuparea” mea faţă de el, drept o „iscoadă” pe urmele lui. Nu l-am mai întâlnit până în anul 2013, la Cluj-Napoca, când mi s-a părut mai relaxat.
La această reciclare, am aflat de la un coleg de circulaţie din Sibiu, parcă îl chema Tripon, era lt. major, despre ororile perioadei în care a fost ţinut în bazinul de la unitatea militară de peste drum, faţă de sediul miliţiei, şi mai ales, despre atitudinea ostilă, de-a dreptul denigratoare şi sfidătoare pe care o manifesta, faţă de cei ţinuţi acolo, fiind catalogaţi drept „trădători” de către un anumit colonel de miliţie, Suceavă, nume, de care până la aceea dată nu auzisem. Îmi stăruie şi acum imaginea descrisă: „Eram ca vai de noi în bazin. Venea ţanţoş, cureaua armei automată pusă pe umăr, ţeava era îndreptată spre noi. Ne adresa cuvinte pe care personal nici faţă de cei pe care-i anchetam nu le foloseam. Se credea Dumnezeu!”. Şi totuşi, reciclările noastre au fost utile. Este o mare bucurie să te întâlneşti periodic cu cei care ai fost coleg de şcoală sau de muncă.
Unul dintre prietenii mei din Bucureşti, l-aş putea denumi chiar mentor, un specialist în tehnică auto, de la care am învăţat meserie, mi-a relatat unele dintre „observaţiile” personale legate de momentele revoluţionare din Capitala ţării. „Ştii Gavrile,- îmi spunea mentorul meu,- pe 22 decembrie 1989, eram unul dintre cei ce ascultam cuvântarea lui Ceauşescu, fiind aproape de cele două CARE de televiziune ce transmiteau mitingul. La un moment dat, aud zgomotul unei explozii petrecute la o distanţă relativ mică de mine. Fluxul panicii create a determinat un val de fiinţe umane căzute la pământ aşa cum cade iarba cosită. Instinctul de apărare m-a făcut să sar pe barele de protecţie a celor două maşini de la televiziune, aşezate „bot în bot”, şi astfel, am scăpat fără să fiu strivit de îmbulzeala produsă. Spre surprinderea mea, n-am observat oameni răniţi de explozie, ci numai ca urmare a faptului că s-au călcat în picioare unii pe alţii.
La plecarea spre casă, după ieşirea din Piaţa, unde s-a desfăşurat mitingul, am observat un grup de bărbaţi, îmbrăcaţi cu haine de piele, şi care, păreau că se regrupează, anterior fiind dispersaţi. Ba mai mult, unul dintre ei mi-a făcut semn cu mâna să merg la ei, apoi, observând că nu-s „de-al lor”, mi-a făcut un alt semn indicându-mi să-mi continui drumul. Ulterior am găsit explicaţia acestor gesturi. Fiind un timp răcoros, eram şi eu îmbrăcat cu haină de piele.”
Legat de acest moment, vă redau opinia unui coleg mai mare, de la Serviciul Circulaţiei al Capitalei, care a fost în miezul acelor evenimente.
Îmi relata: „Pe măsura decantării timpului şi evenimentelor acestui moment, am înţeles ca adevărul referitor la „revoluţia din ’89” reprezintă cea mai teribilă cacialma la care românii şi România au aderat cu entuziasm şi profundă prostie !! cei 60.000 de morţi pe care contrarevoluţia i-a fabricat, toată manipularea ordinară care a germinat-o, toată isteria la nivel naţional ce a însoţit-o, au făcut din România şi românii ei, element de studiu al tuturor cancelariilor străine şi, mai ales, al tuturor serviciilor străine de spionaj!! au murit peste 1800 de oameni, inutil, absolut inutil, pentru a se demonstra ,ce??? … Sigur că eu sunt unul din cei puţini care au văzut nemijlocit derularea mascaradei din Bucureşti. În Capitală „revoluţia” a început în 21 dec. ora 12,20 odată cu explozia unui tub cu pasta albă în dreptul Direcţiei a V-a, din dreptul fostei clădiri a CC al PCR. Am participat nemijlocit la unele misiuni trasate de „noua conducere” şi trebuia sa fiu îndepărtat, prin împuşcare deoarece am exprimat unele opinii, cel puţin curioase, cu privire la cererile cretinului de la TVR care cerea să vină oameni nepregătiţi pentru a apăra televiziunea. Am nenumărate aspecte bine întipărite în memorie, dar mă întreb „qui prodest”???”
Aflând că la noi în sat a venit domnul colonel de justiţie, Vasile Buticaş, născut în Lucăceni, jud. Satu Mare, pentru a-şi „cerceta” obârşiile (părinţii lui fiind originari din Şişeşti), împreună cu prietenul meu din copilărie, ajuns, după Revoluţie, primar al comunei Şişeşti, Maramureş, sing. Ioan Bud, i-am făcut acestuia o vizită. Din vorbă-n vorbă am trecut în revistă şi câteva momente ale Revoluţiei Române de la 1989. Iată că „moşul” spune o poveste „nepoţilor” lui. „Măi copii, destinul nostru, al fiecăruia, este scris în stele. Iată că eu, acum, mă plimb cu voi în această minunată livadă părintească, pe care n-am mai văzut-o de ani buni, câtă vreme colegul meu Popa, este „sub glie taică şi sub cruce”. Când s-a format completul în „procesul” lui Ceauşescu, eram de serviciu cu evenimentele. M-au sunat de la serviciu iar soţia mea le-a spus că mă întorc în curând de la piaţă, unde mersesem pentru mici cumpărături. Când am revenit acasă am sunat la birou şi mi s-a comunicat: „Nu mai e nevoie. A plecat colonelul Popa”. A doua zi, când am ajuns la serviciu, dar şi ulterior, mi-am dat seama că „cineva acolo sus mă iubeşte”. Auzind această mărturisire, gândul şi privirea mi-au zburat la ecranul de televizor din Seara Crăciunului, 1989, când am urmărit filmul trunchiat, dat cu „ţârâita”, privitor la acel simulacru de proces. Apoi am comparat imaginile respective cu cele prezentate la o televiziune franceză în acele zile fierbinţi. Numai că ele nu coincideau. La televiziunea franceză s-a derulat filmul momentului în care Ceauşeştii au fost puşi la zid. Peste cuvintele, în limba franceză, spuse de realizatorul reportajului s-a auzit cu claritate strigătul lui Nicolae: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, / Decât să fim sclavi iarăşi, în propriu nost pământ!” La Bucureşti: adevăr – Ceauşescu împuşcat; proces – minciună. La Paris: adevăr-dictator împuşcat; proces – minciună. Mi-am pus de multe ori întrebarea: cine este în măsură să ne spună ce este adevăr şi ce este minciună? Cum să ne raportăm la persoanele despre care unii spun că este: dictator, criminal, condamnat etc. iar alţii: naţionalist, erou, martir, asasinat? Rămân la vorba poetului basarabean: „Eminescu să ne judece!”.
În aceeaşi ordine de idei relatez un aspect interesant despre noua optică de raportare la adevăr şi minciună. Am fost prezent de mai multe ori la simpozioanele ţinute la Sighetu Marmaţiei legate de „Memorialul durerii”. Activităţi de substanţă şi necesare pentru cunoaşterea adevărului, mai ales despre elita politică românească interbelică din care o bună parte avea să cunoască, aici, în Penitenciarul de la Sighet, ororile regimului socialist instaurat în România. La unul dintre acestea (au loc anual), m-am întâlnit cu vechea mea cunoştinţă, puteam să-l numesc chiar prieten de pe vremea când era bibliotecar la Casa de Cultură din Sighetu Marmaţiei, devenit ulterior parlamentar, ce-i drept din aceia numiţi traseişti, dar şi conferenţiar doctor universitar, Gheorghe Mihai Bârlea. Zelul cu care s-a gudurat pe lângă viitorul preşedinte al României, domnul Emil Constantinescu, în campania electorală din Maramureş, m-a uimit de-a dreptul. Am putut observa cu uşurinţă acest aspect deoarece eram „antemergătorul” maşinii viitorului preşedinte în campania din Maramureş. Discutând cu el, atunci, la Sighet, diverse aspecte, ajungem la cartea „Orizonturi roşii”. Citisem această carte în varianta limbii lui Voltaire, imediat după apariţia ei, şi nu ştiam dacă sunt sau nu modificări esenţiale în varianta românească. I-am spus: Cartea este o maculatură scrisă de un trădător, ce-i drept, din România, unul mai mare ca el eu nu cunosc şi nici n-am cunoştinţă să fi fost în neamul românesc. Mi-a răspuns: „Ce? Trădător? Pe cine a trădat? Pe Ceauşescu? Atunci m-a lăsat „bouche bé”. Cred că aţi bănuit, era vorbă de generalul trădător, condamnat la moarte în contumacie, el fiind protejat de cei cărora le-a furnizat informaţii, iar ulterior a fost „reabilitat” de noile autorităţi româneşti. În cartea scrisă de Larry L. Watts[26], putem citi, ce-i drept la subsol, un amănunt pe care cu siguranţă domnul parlamentar nu-l putea cunoaşte: „Ioan Talpeş, şef al Serviciului de Informaţii Externe (SIE) post-comunist, între 1992-1997, susţine că Pacepa a avut motive să pretindă că nu era trădător pentru că el îşi păstrase statutul de ofiţer de informaţii sovietic în cadrul Securităţii, încă din momentul când Moscova îi finanţase studiile, chiar înainte de recrutarea sa formală în aparatul de securitate, nou-creat de oficialii sovietici. De aceea, el poate fi mai bine descris prin termenul „cârtiţă” decât prin cel de „trădător”. Vezi Ioan Talpeş, În umbra marelui Hidalgo, Bucureşti, Vivaldi, 2009, pp. 77-107.
De atunci am urmărit cu mult „interes” evoluţia politică a noilor parlamentari înregimentaţi unei politici de falsă democraţie ateniană, iar cu „prietenul” meu am evitat să mai intru în discuţii particulare.
La acelaşi simpozion, din întâmplare, pe scaunul liber din dreapta mea s-a aşezat actorul Ion Caramitru. Profitând de pauza inerentă dintre două expuneri, m-am prezentat fostului ministru al Culturii, subliniind că sunt unul dintre oamenii apropiaţi fostului lt. col. Gheorghe Ivan din Baia Mare. „Cred că ar fi bine să acordăm atenţie celui de la microfon” fu replica actorului, prin care mi-a dat de înţeles că discuţia dintre noi s-a încheiat. Era un non-sens să-i amintesc de o familie onorabilă, care îl avea ca oaspete, atunci când venea la Baia Mare.
Tot aici arăt că prima carte pe care am citit-o despre Revoluţia Română de la 1989 a fost „Une mensonge comme le siècle”[27]. Autorii acestei cărţi, „ziarişti” francezi, dezvăluie cu „acurateţe” cum au intrat în posesia casetei cu filmarea procesului intentat cuplului Ceauşescu, precum şi alte evenimente ce s-au derulat în timpul Revoluţiei. Aflu, în timp ce urmăream programul TV Cluj, că a apărut Ediţia a II-a revizuită şi îmbunătăţită a acestei cărţi. Am căutat-o la Cluj, nu am găsit-o. Am căutat-o în 5 librării din Paris, cu ocazia unei vizite făcute în Franţa. La ultima librărie am urmărit bibliotecara care mi-a căutat cartea prin calculator. A consemnat titlul cărţii şi a dat căutare. Mi-a spus: „Nu avem”. Atunci am cerut explicaţii, deoarece pe ecran am văzut detalii despre această lucrare indicându-i locul pe ecran. M-a invitat să citesc. Da, avea dreptate. În dreptul cărţii era scris cuvântul: rétracté (retrasă). Am înţeles atunci că noua „democraţie” din ţară merge mână în mână cu democraţiile occidentale, în speţă cu cea franceză. Prin urmare n-am mai văzut sau auzit care au fost revizuirile şi îmbunătăţirile aduse de Ediţia a II-a a acestei cărţi, şi care, au determinat retragerea ei de pe „piaţă”. Poate că singura carte corectă despre Revoluţia Română din 1989 este cea prezentată acum de Promoţia `68. Cititorii să ne judece.
Alte indicii ce pot avea tangenţă cu subiectul acestei lucrări
Vizită în Ungaria
Imediat după Revoluţie, cu greu se putea deosebi adevărul de minciună. „În maşinile cu ajutoare venite la Târgu Mureş, din Ungaria s-au găsit arme”, „Populaţia maghiară din zona de graniţă, înainte şi în prezent este înarmată”, iată doar două idei ce se propagau în rândul ardelenilor. În această perioadă am căutat o oportunitate de a merge în Ungaria mai ales că aflasem de la cei care au luat cu asalt ţara vecină, ce drumuri bune sunt acolo şi oportunităţile micului trafic. Pişti, un prieten, îmi spune ca va merge la rudele lui din ţara vecină. L-am întrebat dacă l-aş putea însoţi, pe post de şofer. Încântat de idee, iată-ne într-o sâmbătă ajunşi la Nyregyhaza. La marginea oraşului, într-un cartier ce era identic cu satele prin care am trecut, pe o stradă largă ajungem la familia vărului prietenului meu, Pişti. Asist la momente emoţionante de familie. Îmbrăţişări, prezentarea soţiei, copiilor, casei, anexelor şi grădinii. Sunt prezentat ca prieten, iar cu această ocazie am oferit cadou o damigeană de 5 litri de horincă de Şişeşti, din propria-mi grădină. Urmează o masă copioasă, eram aşteptaţi. După ce veselia era în toi am dat tonul la cântec: „Adam holvadi…”, singura melodie pe care o ştiu fredona în limba vecinilor noştri. Soţia şi copii gazdei se duc la culcare, noi bărbaţii, continuăm discuţiile. Pişti îi explică vărului său că de fapt eu sunt ofiţer de poliţie, şef la poliţia rutieră, şi un vechi şi bun prieten. Gazda mă priveşte cu admiraţie şi cu mai multă încredere. Merge şi deschide uşa unui dulap de lemn, mobilier obişnuit în camera în care eram, ce nu avea încuietoare şi de acolo scoate un pistol mitralieră, puţin mai mic, ca mărime, decât pistoalele mitralieră aflate în dotarea militarilor noştri, şi începe un dans ritualic soldăţesc. Pişti îmi traduce cu greu caracteristicile tehnice ale armei. O iau în mână şi o studiez. Era o armă uşor de mânuit şi performantă. Duce arma în dulap şi revine la masă. Îmi prezintă un pistolet cu o ţeavă mai lungă, dar asemănător cu pistolul Glock, ce era în dotarea formaţiunilor operative de la noi. Performant şi modern. Îl duce în dulap şi revine, având în mână un pistol mai mic, aşa cum este pistolul „Carpaţi”, model pe care-l aveam eu în dotare, cu precizarea că nu aveam dreptul să-l ţin acasă, ci doar în cazul în care mergeam în misiuni speciale, având Ordin de Serviciu, în care se menţiona seria lui. Venind spre casă am încercat să găsesc, discutând cu prietenul meu, motivaţia şi explicaţia „arsenalului” militar pe care-l avea vărul său, păstrat în cu totul alte condiţii decât regulile impuse de legislaţia română în domeniu. Am aflat că vărul lui cu certitudine nu este poliţist (militar). Este o persoană de sprijin a poliţiei orăşeneşti pe această stradă. Era prima persoană care era consultată de vecinii săi în probleme legate de sarcinile poliţiei din ţara vecină.
Informaţii obţinute în „orb”
Rar se întâmpla ca şefii unor formaţiuni de poliţie să meargă în misiune cu mai mulţi ofiţeri subordonaţi. Odată, venind dinspre Ţara Codrului oprim, pentru „o cafea”, la Bodega situată pe malul stâng al râului Someş, imediat după podul de la Ardusat. Fiind oră târzie, eram singurii oaspeţi. Eram împreună cu şeful nostru, col. ing. Ioan Târpea şi lt. col. Ioan Donca, colegul meu. Am mâncat iar însoţitorii mei au putut să consume şi băuturi alcoolice, deoarece eu eram pe post de şofer. Până s-a pregătit mâncarea au trecut momente bune pentru discuţii interesante. Veni vorba despre Revoluţie. „Dv. trebuia să fiţi şeful Poliţiei Judeţene, dacă se respecta votul democratic dat de cadrele convocate în acest sens”, îi spune şefului, unul dintre subordonaţii lui. Flatat de cele auzite, şeful, se lansează într-un monolog privind reformele ce le făcea dacă ar fi ocupat această funcţie. Apoi, scoate tacticos dintr-un sertar ascuns al portmoneului său, un document, de genul unui card bancar, ni-l arată şi spune: „Nu-mi pare rău. Uite, legitimaţia aceasta îmi deschide toate uşile din Ungaria”. Nu ştiu ce legitimaţie era. Era scrisă în limba maghiară, avea siglă şi timbru sec aplicat pe ea, deci, oficială. Atunci n-am înţeles pe deplin, şi nici acum, ce a vrut şeful nostru să ne demonstreze! Pot spune numai: Să-i fie ţărâna uşoară!
Cetăţeni străini pe post de „turişti”
Deschiderea graniţelor precum şi colaborările transfrontaliere au făcut ca între judeţul Maramureş şi regiunea Ivano-Frankivsk din Ucraina să se dezvolte relaţii de prietenie. Pe acest fond, comandantul Miliţiei din regiunea vecină, din Ucraina, invita în fiecare an de după Revoluţie, o delegaţie din cadrul Inspectoratului de Poliţie al judeţului Maramureş, să participe la sărbătoarea prilejuită de Ziua Miliţiei Ucrainene, invitaţie ce era adresată şi şefilor de poliţie din ţările vecine, Ungaria, Cehia, Polonia, Rusia şi Republica Moldova. Eram la curent cu deplasarea în această misiune deoarece se făcea cu o maşină de la Serviciul Circulaţiei, inscripţionată şi echipată corespunzător iar agentul care o conducea, Mihai Coroi, era şi translator. Persoana care îndeplinea din partea ucraineană rolul de translator, era un fel de „maestru de ceremonii” pentru delegaţia noastră. Atitudinea sa nu era specifică unui civil care transmite sau traduce o conversaţie, ci cu uşurinţă se putea observa că personal lua deciziile pe care ni le transmitea. De altfel, acesta şi-a arogat dreptul de a mă „sfătui” asupra problemelor pe care ar trebui să le „ating” în salutul oficial pe care l-am prezentat la adunarea festivă, deosebit de grandioasă, în calitatea pe care o aveam în acel an, ca şef al delegaţiei poliţiei maramureşene. Discuţiile purtate cu el m-au condus să trag câteva concluzii personale. Bătrânelul, (avea în jur de 60 de ani) era de origine română, cunoştea nuanţele limbii materne şi spre satisfacţia mea era în temă cu istoria naţiei din rândul căreia provenea. Cred că cititorul a bănuit, iar eu vin să-i confirm, da, acest „perevoce”, în timpul Revoluţiei din România, a fost în municipiul Baia Mare pe post de „turist”. Şi n-a venit singur, nu conducea maşină…
Accident sau…
Ca maramureşean nu puteam să nu profit de oportunitatea de a vedea românii de peste Tisa. Iată-mă bine primit şi ospătat, graţie unui coleg de la Poliţia de Frontieră din Sighetul Marmaţiei, de către un om de vază din Slatina (Solodvino), Ucraina. Gazda noastră era un director local cu multă experienţă de viaţă. Soţia sa era profesoară. Mai târziu, cu totul întâmplător m-am întâlnit cu domnul director chiar la punctul de acces la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Maramureş. Mi-a făcut plăcere întâlnirea cu acesta, dar m-a surprins prezenţa lui la sediul unităţii noastre. A venit să depună actele pentru a obţine cetăţenia română, lucru firesc de altfel. Am aflat ulterior că această cunoştinţă a obţinut cetăţenia pentru el şi familia sa iar băiatul cel mai mic a devenit student la Cluj-Napoca. Ultima veste despre această familie era tragică: studentul din Slatina, a fost victima unui accident mortal petrecut în România.
***
Afirmam la început că în decembrie 1989 în România a început un proces revoluţionar şi că – revoluţie – înseamnă: schimbare calitativă radicală în viaţa economică şi social-politică. Mă voi referi în continuare la două componente de bază a relaţiilor sociale interumane: relaţiile de proprietate şi cele religioase.
- Proprietatea
Proprietatea obştească, ca bun al întregului popor, idee socialistă pe care am studiat-o cei care am trăit perioada 1946-1989, la materia „socialism ştiinţific”, n-a creat o imagine statornică faţă de relaţiile de proprietate. Cu toate acestea trebuie să fac precizarea că ideile de proprietate sau folosinţă comună asupra terenurilor, nu sunt specifice numai marxişti-leniniştilor. Reamintesc faptul că pentru provinciile ce au făcut cândva parte din Imperiul Habsburgic: Banatul, Ardealul, Parţium[28] şi Bucovina, reformele promovate de Maria Tereza (1740-1780) au avut impact şi asupra zonelor rurale. În cadrul unei sessii[29] întregi, o suprafaţă de 3 iugăre (un iugăr reprezenta 1600 de stânjeni, echivalent cu 5755 metri pătraţi) de pământ era stabilită de islaz (pentru păşunatul comunităţii), deci o proprietate “obştească”.
Proprietatea privată are rădăcini mult mai adânci. Afirm că atitudinea omului faţă de proprietate îşi are originea chiar în natura lui, în fiinţa fiecăruia dată de perceptele primare şi anume de instinctul animalic. Cunoaştem faptul că anumite animale îşi „arogă” dreptul de heghemon asupra unui anumit teritoriu, asupra unei colectivităţi, mai mari sau mai mici, în funcţie de forţa fizică a acestora. „Noi vrem pământ” a fost strigătul ţăranilor care s-au răsculat la 1907. A fost un imbold pentru voluntarii şi veteranii de război etc.
Reformele agrare din 1921 şi 1946 au căutat soluţii pentru astâmpărarea „setei” de pământ a ţăranilor. În etapa construirii socialismului în ţara noastră, cu toată opoziţia şi după îndelungate lupte, ţăranul a fost deposedat de pământ. Dar şi atunci, pentru a atenua durerea lui, o parcelă, ce-i drept mică, doar 30 de ari de pământ, a fost lăsată în „folosinţă familială” a acestuia. S-a făcut atunci o separaţie netă între proprietatea obştească şi „proprietatea personală”.
Destrămarea relaţiilor socialiste asupra proprietăţii a creat multe probleme tinerei democraţii româneşti. Restituirea vechilor proprietăţi, confiscate de regimul comunist, a fost o activitate îndelungată care, spre dezamăgirea noastră, a tuturor, a creat la rându-i alte nedreptăţi, şi a dat câmp deschis rapturilor de pământ săvârşită în cârdăşie cu persoane corupte din sistemul justiţiei şi din cadrul autorităţilor locale angrenate în această activitate. Mă voi referi, în cele ce urmează, la un conflict acut legat de restabilirea dreptului privat asupra imaşurilor (păşunilor), conflict în care am apărut drept intrus, ca urmare a gestionării necorespunzătoare a acestei probleme de către noile organe democratice instalate la putere. Am precizat anterior că obârşia acestui drept pe care comunităţile maramureşene l-au avut, datează de peste 200 de ani. Iată-mă în centrul unei astfel de dispute.
Într-o dimineaţă de noiembrie 1991, sunt chemat la şeful Poliţiei Judeţene, mr. Grigore Pintea. Mi se spune că trebuie să însoţesc o echipă care merge în satul Poienile Izei, din Maramureşul voievodal, deoarece s-a iscat o dispută legată de construirea unui podeţ între acest sat şi satul Botiza. Am plecat la Palatul Administrativ cu o maşină de circulaţie, Dacia break inscripţionată şi aici am aşteptat echipa. La maşină au venit trei persoane: doamna arh. Oxana Florescu, director la Direcţia de Urbanism şi Sistematizare a Teritoriului, ing. Vasile Pop, director la Direcţia de Statistică şi prof. Ioan Câmpianu, inspector general adjunct la Inspectoratul Şcolar Judeţean. Cunoşteam bine aceste persoane ca urmare a activităţilor de colaborare pe care le-am avut împreună. Pornind la drum am cerut explicaţii despre ceea ce aveam de făcut. Arh. Oxana Florescu mi-a spus că problema podeţului este doar un subiect cu totul adiacent. Elementul esenţial este conflictul legat de atribuirea de către Consiliul Judeţean a locurilor de păşunat. Locuitorii din Poienile Izei sunt nemulţumiţi de zona repartizată. Ing. Vasile Pop mi-a spus că sarcina lui este legată de asigurarea condiţiilor corespunzătoare de buna funcţionare şi desfăşurare a comisiei de votare instituită în Poienile Izei cu ocazia Referendumului privind adoptarea noii Constituţii. Prof. Ioan Câmpianu, a spus că el nu ştie de ce a fost trimis, numai i s-a spus să vină cu noi. Eram în situaţia inspectorului şcolar. Nu aveam o misiune clară şi mi-am explicat prezenţa mea prin slugărnicia şefului meu, de atunci, de-a pune la dispoziţia noilor autorităţi o maşină pentru a „căra” directorii. Maşina era condusă de plt. Grigore Pop, un subofiţer de circulaţie bine cunoscut în judeţ.
Când ajungem în centrul satului, observăm o mare mulţime de persoane. Coborâm din maşină şi imediat cercul se strânge în jurul nostru. Doamna arh. Florescu începe să le vorbească celor adunaţi despre noile reglementări juridice legate de repartizarea terenurilor de păşunat şi măsurile luate de factorii judeţeni responsabili. Explicaţiile continuă, cu precizarea că Poienarii, deocamdată, nu pot merge la păşunat decât la parcela repartizată. Spiritele se încing şi încep vociferările, cercul în jurul nostru se micşorează. Intervine ing. Vasile Pop şi explică faptul că noi, cei veniţi, nu putem lua decizii în acest domeniu. „După ce aţi venit atunci? Noi am chemat aici oameni competenţi. De ce n-a venit prefectul?…” se distingeau tot mai clar revendicările Poienarilor. Văzând poziţia tranşantă a celor din jurul nostru, am încercat să liniştesc apele. Le-am spus că pentru moment, dat fiind iminenta ieşire la păşunat, să meargă acolo unde au primit tarlaua şi concomitent să facă demersurile legale pentru a obţine noi zone. Efectul vorbelor mele a fost contrar aşteptărilor, starea de revoltă a crescut şi am intrat într-o fază de non – dialog. Greşeala mea a constat în faptul că nu ştiam locul repartizat Poienarilor şi am considerat că aşa trebuie făcut din punct de vedere legal. A urmat o acţiune de comando din partea sătenilor. Cei 4 reprezentanţi ai judeţului am fost separaţi unii de alţii, păziţi pentru a nu ne putea deplasa, numai acolo unde ne spuneau ei, cerându-ne diferite intervenţii la organele judeţene. Sătenii erau bine organizaţi. Cineva îi conducea iar ceilalţi executau întocmai. Mie mi s-a cerut să iau legătura cu şefii mei şi să vorbească la prefectură că Poienarii solicită prezenţa Prefectului la faţa locului şi că pe noi, cei 4, nu ne lasă de acolo până la venirea lui în Poienile Izei. Pentru a telefona am mers la telefonul de la Şcoală. Biroul în care era telefonul era înţesat de oameni. Era un telefon vechi, cu manivelă. Un sătean era de serviciu la telefon. Învârtea de manivelă şi a cerut legătura cu Poliţia Judeţeană. Odată legătura primită mi-a înmânat telefonul. Toţi erau cu ochii pe mine să vadă ce şi cui voi comunica cele cerute de ei. Cer de la centralistă legătura cu şeful Poliţiei. Încerc să raportez starea de fapt. Legătura telefonică se întrerupe. Reîncepe stabilirea ei, de către „telefonistul din Poieni”: tururi de manivelă, voci în centralele de pe traseu… şi din nou legătura cu şeful. Explic pe scurt că aici nu-i vorbă de nici un podeţ, revoltându-mă de modul „legendat” în care m-a trimis şi la intervenţia Poienarilor, a trebuit să reiterez necesitatea venirii în Poienile Izei a Prefectului. După discuţia telefonică, am fost condus într-o casă din sat, unde eram însoţit de 5-6 persoane, care erau garda mea de corp. Am aflat că şi Vasile şi d-na Oxana au fost obligaţi să dea telefoane, dar rezultatul acestor intervenţii ale noastre, nu i-au mulţumit pe săteni. Timpul trece şi noi suntem sechestraţi, fiecare în „casa” repartizată, având „body-guarzi” de ocazie. Cu plt. Grigore Pop nu am putut lua legătura, deşi prezenţa lui a fost neglijată, fiind lăsat în pace. Petrecem prima noapte în „surghiun”. A doua zi, agitaţia satului reîncepe. Din nou telefoane, solicitări rămase fără răspuns. Mă plimb puţin, având alături pe păzitorii, care au împărtăşit cu mine o „noapte albă”. Observ că la vreo 200 de metri de centrul satului, drumul de acces spre satul Şieu este blocat cu un trunchi de copac aşezat perpendicular pe axa drumului. Caut persoane cunoscute pentru a putea întreprinde ceva. Nu găsesc cunoscuţi. Pe la amiază reuşesc să mă văd cu plt. Grigore Pop. Acesta îmi spune că a raportat la dispeceratul Inspectoratului Judeţean de Poliţie, prin staţia radio-emisie, situaţia în care suntem cei trimişi aici. Era greu pentru Poienari să prevadă această posibilitate de comunicare. Altfel, cu siguranţă „sechestrau” şi maşina. Pentru a putea avea semnal la staţia radio (satul fiind între dealuri) Grigore a fost nevoit să urce cu maşina pe un deal, mergând pe o uliţă. Mai aflu că ne vine în ajutor Plutonul de intervenţie, adică un pluton de cadre de poliţie, echipat şi instruit pentru a interveni în forţă, acţiune specifică în cazurile de tulburare a ordinii şi liniştii publice. Acest pluton era condus de către lt. col Marin Marinescu. I-am spus lui Grigore despre blocarea drumului dinspre localitatea Şieu precum şi despre alte măsuri organizatorice observate de mine. I-am ordonat să facă în aşa fel încât să ia legătura cu lt. col. Marinescu şi să-i comunice acestuia să nu intre, sub nici o formă, cu plutonul de intervenţie în sat, indiferent de la cine primeşte un astfel de ordin, până nu are date clare de la mine. Între timp m-am văzut şi cu d-na Oxana şi cu dl. Vasile. Deocamdată nu puteam face nimic.
Spre seară sunt „invitat” să mergem în centrul satului. Lume multă adunată şi multă zarvă. Apoi văd că cineva filmează şi ia interviuri scurte de la diferite persoane. Reporterul se apropie de mine şi îmi pune diferite întrebări. Atunci, pentru prima dată, am simţit tremurul în glas, emoţia copleşindu-mă. De atunci, ori de câte ori trăiesc momente emoţionante, vocea mea îşi schimbă tonul şi cu greu mai pot să continui o conversaţie.
În această învălmăşeală văd un şofer cunoscut. Se pare că era cel care a adus echipa de filmare. Am scris un bileţel şi în mod discret i l-am dat acestui şofer. I-am spus că acel bileţel să-l dea la lt. col. Marinescu care poate fi găsit prin şefii de post de la Rozavlea sau Bârsana, comune prin care trebuia să circule la întoarcerea la Baia Mare. Îi scrisesem lui Marin să nu vină cu plutonul de intervenţie în Poienile Izei. Eram încredinţat că dacă primeşte acest bilet, Marin va da curs acestei păreri, deoarece noi eram prieteni şi colegi vechi, fusesem împreună în multe acţiuni sensibile şi le-am rezolvat cu bine.
Mai trece o noapte. De data aceasta sunt „invitat” la o altă casă, unde am putut să dorm. Aici am fost lăsat singur într-o cameră. Am avut condiţii decente de odihna. Aveam la mine un bloc-notes şi mi-am notat câteva gânduri ce mi-au dat târcoale. Trebuia să găsesc o soluţie de-a „evada”. Dimineaţă am pus bloc-notes-ul într-un dulap printre hainele frumos împăturate ce erau în despărţitura superioară a unui dulap din camera respectivă. Nu mi-am mai recuperat acest bloc-notes. Lucrurile se mai liniştiseră. Vigilenţa celor ce erau în umbra mea părea adormită. Aşa că discutând cu cei rămaşi în preajmă, le-am mărturisit că vreau să merg în Botiza, să văd ce se întâmplă acolo, deoarece toate relele Poienarilor de acolo se trag. Am luat-o peste culme. La început au venit cu mine două persoane din Poienile Izei dar pe măsură ce m-am îndepărtat de sat, am mărit pasul, lăsându-i în urmă, aceştia renunţând a mă însoţi. Odată ajuns la cumpăna apelor, se vedea toată aşezarea Botiza, comună mare, frumoasă şi cu oameni hotărâţi. După circa o oră, ajung pe un drum care ducea în centrul comunei. Iată că apare o maşină, dubă pentru muncitori. O opresc şi urc în cabină după care intru în vorbă cu şoferul. Aflu de la acesta că merge după schimbul de muncitori precum şi faptul că şi în Botiza conflictul legat de păşunat este acut. Am aflat de la acesta şi câteva persoane care sunt în mijlocul acestor evenimente. Mă întreabă de unde „am apărut”, mirându-se că am trecut dealul venind din Poienile Izei. Când am ajuns în centrul comunei am coborât şi mers la Postul de poliţie. M-am edificat asupra situaţiei existente. De la Poliţia Judeţeană era aici lt. col. Ioan Teleptean dar n-am reuşit să mă întâlnesc cu el. Am aflat că era în legătură permanentă cu lt. col. Marin Marinescu, cantonat cu plutonul de intervenţie la postul de poliţie Rozavlea. După ce mă edific cu toate aspectele ce m-au interesat, fac cale întoarsă la Poienile Izei. Colegii cu care m-am întâlnit la Botiza mi-au recomandat să nu mai merg acolo şi să mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat nevătămat. N-am dat curs acestei sugestii, mai ales că lăsasem acolo un coleg şi trei prieteni buni. Iată-mă din nou pe creasta dealului dintre cele două sate.
Ajung la locul de surghiun. Lumea era adunată în centrul satului. Nu ştiam cum a fost recepţionată plecarea mea din sat, dar cu siguranţă, cu toţii au ştiut că ofiţerul a „fugit” la Botiza. Imediat ce am ajuns lângă primele grupuri de persoane, şi a fost sesizată apariţia mea, am fost înconjurat, strâmtorat şi bruscat. Aşa cum am putut, m-am retras către gardul marginal al drumului şi m-am urcat pe o băncuţă astfel că am fost văzut de către toţi oamenii din acea „piaţă”, strigând să se liniştească. Am reuşit, cu greu, să le spun de ce am mers la Botiza. Vociferări, neîncredere, zumzet şi nelinişte. Atunci în văzul tuturor, m-am descălţat la un picior, scoţându-mi pantoful şi apoi ciorapul, de unde am scos o „fiţuică” pe care aveam notate câteva dintre persoanele din Botiza, antrenate în conflictul dintre cele două sate, citindu-le cu glas tare. Se pare că a fost un argument hotărâtor. Doamna Oxana, mi-a mărturisit mai târziu: „Credeam că te linşează”.
Miza tulburărilor de la Poienile Izei, după opinia mea, a depăşit interesul ţintă, păşunatul. Era perioada de instaurare a tinerei democraţii româneşti în ţară. La Săpânţa, jud. Maramureş avusese loc o „răzmeriţă” unde s-a intervenit cu forţe speciale pentru restabilirea şi menţinerea ordinei publice. Aici la Poieni s-a pus problema unui boicot privind votarea noii Constituţii. Ing. Vasile Pop m-a informat despre câteva acţiuni iniţiate în acest sens. Am convenit împreună că facem tot ce se poate, şi depinde de noi doi, ca la Poienile Izei să se desfăşoare în condiţii bune procesul de votare. Stabilisem să cer aprobarea să asigur eu paza urnei de votare, dacă nu se va trimite un alt cadru de poliţie pentru această misiune.
Mai trebuie să mărturisesc că în perioada în care am fost plecat la Botiza, colegul meu, Grigore, ajutat de persoanele cărora le-a câştigat încrederea, a plecat spre culmea pe care am trecut-o eu, pe o uliţă şi a încercat să treacă spre Botiza. Din neant, imediat după culme, a apărut un grup de botizeni care s-au luat la harţă cu poienarii. În această confruntare, plt. Grigore Pop, s-a ales cu o palmă primită de la un voinic (subofiţerul este un om înalt şi puternic, nu putea fi lovit de oricine), iar după ce şi-a cules cascheta de pe jos a fost descurajat de cei din jur pentru a-i întoarce celălalt obraz, viteazului botizan. Poienarii s-au retras iar vajnicul meu coleg, ajutat de data aceasta de botizeni, au trecut maşina peste culme şi a plecat la Botiza. N-am aflat de acest lucru până m-am reîntors în Poieni. De unde au apărut botizenii!? Se pare că şoferul de pe duba cu muncitori care m-a lăsat în centrul comunei Botiza, şi-a anunţat minerii despre inedita mea apariţie pe mejda dintre sate şi au venit acolo sa afle detalii despre „uneltirile” noastre cu poienarii împotriva intereselor locuitorilor din Botiza.
Nu cunosc cine a iniţiat o cercetare a acestor evenimente de la Poienile Izei şi Botiza, cercetare întreprinsă de Procuratura Judeţeană Maramureş, dar ştiu că am fost audiat, după ce am fost „liberat”, ocazie cu care am prezentat situaţia relatată mai sus.
Colegul meu Grigore, n-a depus plângere penală pentru ceea ce i s-a întâmplat iar eu nici atât. Am fost bucuros că am reuşit, împreună cu ing. Vasile Pop să asigurăm condiţiile necesare pentru buna funcţionare a procesului de votare la Referendumul privind adoptarea Constituţiei, precum şi pentru faptul că am participat la o nuntă în stil moroşenesc, atât la propriu cât şi la figurat.
În întreaga activitate desfăşurată la Poienile Izei din această perioadă au fost implicate multe persoane din localitate. S-au pus bazele acţiunilor ce urmau a se întreprinde pentru desprinderea acestui sat de comuna Botiza. Miza pentru o funcţie de primar era importantă. Mişcări de „neamuri (rude)” s-au făcut legat de persoana ce va ocupa locul în altarul Bisericii. În acest sens un tânăr propozabil şi-a întemeiat rapid o familie pentru a fi hirotonit de preot pentru Biserica din localitate (Aşa susţinea fratele său care mi-a fost tovarăş de drum într-un pelerinaj la Locurile Sfinte, şi nu ştia de „sejurul” meu la Poienile Izei). Intr-o discuţie cu tânărul preot, cu care m-am întâlnit atunci, acesta a insinuat ca prefectul, ing. Anton Pop cunoştea „sensul” acţiunilor întreprinse la Poienile Izei. Despre acest lucru am discutat cu d-l Anton, o personalitate a judeţului Maramureş, pe care am avut plăcerea şi oportunitatea să o cunosc foarte bine, care a negat orice asociere cu „bunele intenţii” ale poienarilor şi parohului lor. Cât despre mine, din perioada respectivă, parohul nu-şi „prea” amintea dar mi-a pus o întrebare interesantă: cum v-aţi simţit după ce aţi mâncat cârnaţul afumat? Bineînţeles că se referea la noaptea albă din prima zi de surghiun. Sensul întrebării l-am descifrat imediat, aducându-mi aminte de crizele de stomac pe care le-am avut atunci, lucru cu totul neobişnuit pentru mine, mai ales că nu am servit nici un gram de ţuică oferită „cu amabilitate” de paznicii mei.
- Religia
Istoria lumii nu poate fi separată de credinţă. Toate religiile de pe glob au avut influenţă determinantă în evoluţia evenimentelor istorice. Religiile au constituit (iar rolul lor încă rămâne fundamental), elemente definitorii în coagularea unor idealuri pentru comunităţi de persoane. Acolo unde întâlnim comunităţi etnice cu aceleaşi convingeri religioase, observăm că forţa de acţiune a lor cunoaşte valenţe maxime. Avem exemple nenumărate: cruciadele, mişcările husiţilor, reforma anglicană etc. Amintesc, pentru spaţiul românesc, momentul anului 1359 din Maramureşul Voievodal, deoarece istoricii noştri nu consemnează conotaţia religioasă a exodului maramureşean în Moldova. Al doilea „Descălecat” în Moldova, cel condus de voievodul Bogdan din Cuhea, a avut o importantă componentă religioasă. „Infidelitatea” lui Bogdan şi a celor ce l-au urmat a fost determinată de refuzul maramureşenilor de-a îmbrăţişa catolicismul impus cu atâta forţă de „sfântul” Ladislau, rege al Ungariei (1342-1382).[30] Aşa se explică dezrădăcinarea ţăranilor care şi-au părăsit toate bunurile pentru a-şi păstra credinţa.
Revenind la Revoluţia din Decembrie 1989, doresc să subliniez schimbarea stării spirituale a oamenilor. Descătuşarea din constrângerile de ordin spiritual a avut rezonanţe fantastice. În perioada 22-31 decembrie 1989, majoritatea timpului am petrecut-o la sediul Poliţiei Municipiului Baia Mare. Momente cu adevărat emoţionante mi-a fost dat să trăiesc în aceste zile legat de viaţa spirituală a oamenilor. Parcă eram acasă de Crăciun, deşi în această zi sfântă, purtam pe braţul stâng banderola cu literele OS (Ofiţer de serviciu). În faţa sediului unităţii noastre s-au perindat, timp de trei zile, nenumărate grupuri de colindători. Erau adevărate coruri madrigale. Ceea ce a fost mai interesant era faptul că acestea s-au creat pe considerente de prietenii, de grupuri din satele din jurul Băii Mari, sau din rândul corurilor ce funcţionau în Baia Mare. Ne-au colindat grupuri confesionale, grupuri care erau socotite „secte”, şi au fost scoase, de regimul comunist, înafara legii. N-am să uit grupul de penticostali, care era acompaniat de instrumente muzicale şi pe cel al iehoviştilor care aveau şi purtau cu toţii accesorii vestimentare pentru a prezenta „lumii”, şi prin aceste elemente, identitatea lor religioasă.
O componentă aparte a reprezentat-o, după Revoluţia din Decembrie 1989, atitudinea greco-catolicilor. Din rândul acestora, şişeştenii au avut un drum cu totul particular şi cu multe confruntări, unele dinte ele chiar violente. Au început să fie rostite cuvinte ce anterior nu erau în vocabularul sătenilor. Sintagma „restituţio în integrum” era cunoscută şi vehiculată în toate grupurile de agitaţie religioasă. Trebuie să mărturisesc că, noua stare de spirit, a condus la destrămarea unităţii familiei din care am făcut parte.
Se ştie că vicisitudinile vremurilor a făcut ca Şişeştiul Maramureşului de azi, sat odată aflat în proprietatea voievozilor maramureşeni din familia Drăgoşeştilor, a intrat, alături de oraşele regale, Baia Mare şi Baia Sprie, în componenţa Ungariei Superioare, după destrămarea Regatului ungar (Mohacs, 1526). Ungaria Superioară, cu reşedinţa la Bratislava, a fost încorporată în Imperiul Habsburgic după Pacea de la Adrianopole (1568).
Astfel că şişeştenii au fost separaţi de fraţii lor din Principatul Transilvaniei. Apoi, după 1867, sub cupola Imperiului austro-ungar, Şişeştiul a făcut parte din Ungaria până la 1 Decembrie 1918. Tragedia acestei sorţi a condus la apariţia unei noi categorii de români. Mă refer la şişeşteni care, ca de altfel toţi românii dinafara Principatului Transilvaniei, au căpătat apelativul de „ungureni”.
Şişeştenii maramureşeni („ungureni”) la 1910.
Iată că în timp, credinţa şişeştenilor, a moşilor şi strămoşilor mei, s-a modificat, după credinţa stăpânilor. Era firesc, de altfel. În acest interval de timp politica statală predominantă pe tărâm religios era cea de catolicizare iar sub aspect etnic era cea de maghiarizare. Românul şişeştean „ungurean” a devenit greco-catolic, compromis religios impus de rezistenţa românilor care nu au vrut să renunţe la „legea veche”, adică la ritul răsăritean. Cu cel puţin 30 de ani înainte de Revoluţie, în familia noastă nu au existat discuţii legate de confesiunea religioasă.
Cu toţii ne consideram creştini ortodocşi. După Revoluţie componenta greco-catolică a început să apară. La început timid, ulterior în forţă. Prima care a avut „procese de conştiinţă” că a acceptat cu atâta uşurinţă religia ortodoxă, procese stimulate de insistenţele preotului proaspăt echipat cu mantie neagră, vecinul nostru Ioan Şişeştean, a fost Dochiţa, sora mai mare. „Mi-am încălcat jurământul depus în faţa Surorilor Mariane” spunea aceasta. Apoi, ea, la rându-i, a determinat pe celelalte surori să înceapă să cocheteze cu grupul de greco-catolici format de perseverentul preot care, conform celor susţinute de pr. dr. Ioan Tîmbuş,[31] „ Studiind teologia în mod clandestin, este hirotonit în secret ca preot greco-catolic, la 13 martie 1972, de către episcopul dr. Ioan Dragomir al Maramureşului”.
Cea mai radicală dintre surori a fost Domnica, care a încercat, făcând parte din Consiliul Parohial din cadrul Bisericii ortodoxe, să continue ritualul de „Calea crucii”, ritual ce se făcea la Şişeşti, chiar şi în perioada comunistă, şi spre surprinderea tuturor, chiar şi a mea, nu a fost acceptat după Revoluţie. Nefiind lăsată să facă acest lucru, a trecut, cu un nou grup de familii, la greco-catolici. I-a urmat apoi, după un an, fratele mai mare, Nicolae şi Nastasia, şi în final Eufrosina. La ortodocşi am rămas doar eu şi fratele Ioan (Nuţu). Iată că o familie de buni creştini, s-a dezbinat odată cu divizarea unui sat întreg.
Fac precizarea că starea spirituală este mai puternică decât sentimentul de proprietate asupra pământului. Cei 8 fraţi am reuşit să împărţim o brumă de pământ (4 hectare. În Şişeştii Maramureşului nu a fost înfiinţat CAP, pământul rămânând în proprietatea ţăranilor), fără a avea duşmănii între noi, iar religia ne-a dezbinat complet. Iată că şi acum continuă, prin urmările sale, tragedia satelor trăitoare în „Parţium”.
Cu toate că mama, la cei 91 de ani pe care-i avea a spus că vrea să fie înmormântată de ambii preoţi, ortodox şi greco-catolic, această dorinţă nu i-am putut-o realiza. Surorile şi-au făcut un „plan” cum să boicoteze ceremonia de înmormântare a mamei, dacă aceasta se va face cu preotul ortodox. Atunci, ca responsabil de întreaga ceremonie, sarcină asumată ca urmare a faptului că eram cel mai mic dintre fraţi şi care, locuiam împreună cu mama, am căutat soluţii. Preotul ortodox, regretatul părinte Gheorghe Andreica mi-a confirmat că va veni pentru o slujbă comună. Părintele Ionel Şişeştean, devenit apoi episcop greco-catolic, (Fie-i ţărâna uşoară!), cu care aveam relaţii bune, mai ales că locuia în vecini, mi-a spus că nu poate participa la o astfel de ceremonie comună, numai cu aprobarea episcopului de atunci. Am mers în audienţă la episcopul greco-catolic Alexandru Mureşan. Când am intrat în biroul episcopal, acesta s-a ridicat de la masă, m-a întâmpinat şi îmbrăţişat. (I-am reîntors îmbrăţişarea în momentul consacrării excelenţei sale în calitate de Cardinal, la Roma). Mă cunoştea bine, dânsul era înainte de Revoluţie, tehnician la Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri Maramureş, instituţie cu care aveam activităţi comune pe linie de serviciu. Eram optimist. Cu multă diplomaţie părintele episcop mi-a spus că „în această etapă” o ceremonie de înmormântare în comun cu ortodocşii nu este posibilă. N-am cedat. I-am obţinut promisiunea că s-ar putea face o ceremonie comună, dacă ar veni episcopul ortodox Nicolae Corneanu de la Timişoara (Acest episcop cedase o biserică pentru greco-catolici). Am trimis pe nepotul, Gheorghe Roman, feciorul surorii mele Anastasia, ce se găsea în acel oraş, în audienţă la părintele episcop pentru a-l ruga să vină la Şişeşti. Starea de sănătate a acestuia nu i-a permis o deplasare aşa lungă. Înmormântarea mamei (2 februarie 1993) s-a făcut cu participarea preotului greco-catolic spre satisfacţia celor 5 surori. Amărăciunea mea s-a dublat. Pe de-o parte n-am putut da curs cererii mamei mele de-a fi înmormântată de ambii preoţi din sat, iar cuvintele: „îmi pare rău că mi-am pierdut mama, dar mai rău îmi pare că mi-am pierdut şi un frate” spuse, atunci, de Nuţu, fratele meu, îmi stăruie şi acum în minte, deşi ulterior, relaţiile noastre s-au armonizat.
De multe ori mă gândesc ce resorturi interioare are fiinţa umană la baza sentimentelor religioase de pot determina atitudini şi acţiuni extreme. Iată un exemplu edificator. Odată, vorbeam cu Gheorghe, cumnatul meu, căsătorit cu Domnica. Te-am văzut, îi spuneam, într-un reportaj la televizor. Erai în grupul de persoane care încerca să intre în forţă în fosta Catedrală greco-catolică din Baia Mare, situată la colţul vestic al intersecţiei str. Baia Sprie cu str. Minerilor. Aţi vrut să intraţi în această Biserică în ciuda opoziţiei credincioşilor ortodocşi ce erau postaţi pe treptele şi în faţa uşii de intrare împingând în valuri masa de oameni ce era acolo. Cum se face că mâna dreaptă o aveai mereu în buzunar deşi îţi era necesară la acţiunea de împingere? „Eram cu mâna pe cuţit” – a fost răspunsul primit. N-am mai continuat discuţia pe această temă. Personal ştiam despre ce cuţit era vorba. Îl avea de pe vremea când era fecior şi-l purta asupra lui când „umbla” la fete prin sat, când mergea la horă, la nunţi sau chiar la meciurile de fotbal în satele vecine (eu făceam parte din acea echipă). Avea un mâner mare, după mâna lui voinică, din corn de cerb, cu opritor şi cu o lamelă scurtă cu „două tăişuri”.
“Vinerea Mare” la Cetăţele[32]
(sat aparţinător comunei Şişeşti, Maramureş)
În fiecare an, de 14 octombrie, sunt invitat de vărul meu, după mamă, Mihai Tămaş, să merg de “Vinerea Mare” în Cetăţele. Pentru cei ce nu sunt din locurile acestea trebuie să fac precizarea că “Vinerea Mare” este sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paraschiva, zi în care satul Cetăţele din comuna Şişeşti, Maramureş, este în sărbătoare, deoarece este Hramul Bisericii. Înainte de Revoluţia din 1989 la casa lui Mihai se adunau toate rudele noastre, nu puţine, din Şişeşti, Negreia şi din Rus. Mergeam cu toţii la Biserica ortodoxă şi sărbătoream în armonie. Revoluţia a adus multe schimbări în viaţa satelor iar curentul creştin-democrat a făcut imediat vrajbă între sătenii acestei comunităţi. Pentru satul Cetăţele există un studiu deosebit de elaborat, de fapt o carte, ce tratează cu lux de amănunte evoluţia separaţiei comunităţii satului în două confesiuni creştine: Ortodocşi şi Greco-catolici.
Personal am participat, zic eu, la “punctual culminant” al tranşării opiniilor religioase dintre cei mai “înfocaţi” creştini din Cetăţele. Eram de serviciu pe unitate la Poliţia Judeţului Maramureş, când a izbucnit scandalul dintre săteni. Fiind la curent, Poliţia Judeţeană a trimis o grupă de poliţişti sub comanda lui Liviu Maier, ce lucra la Serviciul Pază şi Ordine, având gradul de Maior. După ce lucrurile au evoluat, în sensul că tensiunea dintre cele două “tabere” a crescut, a plecat la Cetăţele şi maiorul Avăşan, sef serviciu la Poliţia Judiciară împreună cu alţi colegi. La unitate vine şi lt. col. Dumitru Maxim, ce era la comanda unităţii. Odată ce acesta a sosit în unitate, rolul meu de Ofiţer de serviciu Principal, cum se numea pe atunci postul în care era desemnat cel ce asigura continuitatea la comanda Inspectoratului Judeţean, pentru ziua respectivă, nu mai avea motivaţie şi astfel că, d-l Maxim mi-a ordonat: “Ia du-te şi tu acolo că sunt de-i tăi.”
Iată-mă ajuns pe înserate la Cetăţele. Primul poliţist întâlnit pe drum, după ce am intrat în sat, mă sfătuieşte să nu merg mai departe cu maşina circulaţiei, inscripţionată ca atare, deoarece există riscul de a ne trezi cu pietre în maşină, fără să ştim de unde vin acestea. Cunoscând starea de spirit de aici încă din Baia Mare, am luat acest avertisment în serios şi în consecinţă am mers în continuare pe jos. Aflu de la echipa, ce avea misiunea de a patrula pe uliţă, câteva date despre ce s-a petrecut anterior şi care este starea de fapt. M-am dus la cei doi ofiţeri ce răspundeau de misiune, am aflat tot ce se cunoştea în acel moment, urmând să văd în ce măsură prezenţa mea poate influenţa în bine derularea evenimentelor. Am mers după maşină, având încredere că odată ce oamenii din Cetăţele m-au văzut şi cunoscut, (chiar şi pe timp de noapte se distingea chipiul alb, de circulaţie, pe care-l purtam, şi eram încredinţat că venirea mea aici s-a răspândit la toţi cei interesaţi) n-o să mi se întâmple nimic. Era un risc pe care mi l-am asumat. Primul “test” trecuse cu bine. Am lăsat maşina în parcarea din faţa Căminului după care pe jos am intrat, singur, în curte la vărul meu Mihai Tămaş. Am salutat cu voce tare grupul de oameni ce era în curtea casei lui, primesc salutul lor şi apoi intrăm într-o discuţie civilizată despre situaţia creată în sat. Merită de menţionat ca acest grup era format numai din bărbaţi. Nu erau copii sau persoane mai în vârstă. Stăteau în cerc şi fiecare dintre ei avea în mână un obiect de lupta specific confruntărilor dintre două tabere rivale de la ţară (bâte mai groase, adică, pari mai mici, pălănci, furci, care erau folosite drept sprijin pentru poziţia de “repaus”.) I-am ascultat cu răbdare pe cei prezenţi, fără să mă pronunţ pro sau contra opiniilor lor, după care le-am cerut să-mi spună ce ar dori de la forţele de ordine prezente în sat. Întrebarea i-a făcut pe unii, mai puţin vorbăreţi dar în linii mari am stabilit o anumită conduită de urmat, care fiind respectată, a contribuit într-o oarecare măsură la dezamorsarea tensiunii create între cele două grupări războinice de confesiuni diferite. Am discutat cu cei doi ofiţeri despre opiniile “taberei” consultate, (cea greco-catolică), am stabilit modul de comportament al forţelor de poliţie şi am comunicat prin staţie, comandantului care m-a trimis, propunerile noastre. Acesta le-a avizat. Noaptea a trecut liniştită, zorii zilei m-au prins în Baia Mare.
***
Mărturisesc că aceste trei momente, trăite la intensitate maximă, Revoluţia, sechestrarea de la Poienile Izei şi noaptea albă de la Cetăţele şi-au pus amprenta pe starea mea psihică. Unii dintre colegi mi-au spus, mai direct sau pe ocolite, că am simptome de nebunie. Comportamentul şi reacţiile mele se deosebeau de cele avute anterior. Pot confirma cei care m-au cunoscut bine, printre care nominalizez pe col. (r) Ioan Mărieş, col. (r) Vasile Peter. Când 2-3 persoane te fac nebun trebuie neapărat să consulţi un specialist. Pastilele prescrise, dar mai ales recomandările (de a evita zonele aglomerate, de a nu merge la înmormântări, etc.) date de dr. Zenoviu Cordea, pe atunci, şeful secţiei psihiatrie de la spitalul băimărean, au contribuit la ameliorarea stării mele de sănătate. Cu toate acestea, cei care îmi sunt în preajmă, cu uşurinţă pot să observe că sunt „posesorul” unui tremur permanent şi necontrolat al capului, după modelul Parkhinson-ului, precum şi faptul că, uneori, sunt cuprins de emoţii, sesizabile în vorbire, în situaţii care, pentru cei din jur, nu reclamă o astfel de stare. Asta e. Până „cuget” înseamnă că „exist”.
Satisfacţii profesionale
Poate părea surprinzătoare, dar cea mai mare realizare o consider a fi faptul că din 1968 şi până în anul 1998, adică timp de 30 de ani, am muncit numai în profesia în care m-am specializat, circulaţia rutieră, domeniu în care nici un coleg de promoţie n-a reuşit să facă această performanţă. Având în responsabilitate mai multe linii de muncă, în mod succint voi prezenta câteva aspecte din fiecare domeniu.
Pe linie de propagandă rutieră. Colaborând cu Redacţia ziarului local am reuşit instituirea şi promovarea “Rubricii-circulaţiei”, semnatar, redactorul Ilie Petria, rubrică ce dăinuie şi astăzi, continuată de redactorul Emil Danciu, fiind aşteptată cu interes de cititorii fideli.
Periodic realizam o “Foaie” suplimentară, numită “Semaforul” ce cuprindea sfaturi şi materiale cu tematică rutieră, distribuită odată cu ziarul local.
Alteori această “Foaie volantă” se făcea separat şi se distribuia cu ocazia unor şedinţe de popularizare a regulilor de circulaţie şi a unor accidente grave comise în judeţul nostru sau în ţară. Am organizat simpozionul “Educaţie rutieră, educaţie pentru viaţă”, acţiune singulară pe ţară ce a avut un bun ecou în rândul participanţilor la traficul rutier.
Sistematizarea rutieră. Preocupare nouă pentru circulaţie. Am propus, aducând argumente, constituirea pe lângă Consiliul Popular al municipiului Baia Mare, constituirea Comisiei de circulaţie, ca organ de specialitate, care să avizeze, înainte de semnarea lor, deciziile luate în acest domeniu. Această comisie funcţionează şi astăzi. Primul Plan de organizare al circulaţiei pentru un municipiu din ţară (Anexa D la Planul de sistematizare al localităţilor urbane), a fost realizat de către Centrul Judeţean de Proiectare, Maramureş, pentru municipiul Baia Mare. Acest plan a constituit baza tehnică a studiilor de amenajare a principalelor intersecţii precum şi a viitoarelor studii de perspectivă pentru circulaţia din judeţul Maramureş. Colaborarea bună şi continuă cu autorităţile locale, Centrul Judeţean de Proiectare şi Administraţia Financiară a făcut ca în ultima săptămână a anului 1974, între Crăciun şi Anul Nou, să colind la Intreprinderea “Elba” din Timişoara şi la “Automatica” Bucureşti, unde am semnat facturi pentru achiziţionare de echipamente tehnice necesare semaforizării intersecţiilor, în valoare de 1.655. 000 lei, sumă extraordinar de mare pentru acea perioadă (la capitolul investiţii rămăsese bani necheltuiţi). Astfel că în anul 1975, toţi şefii de circulaţie au fost convocaţi la Baia Mare pentru a li se prezenta prima intersecţie semaforizată numai cu echipament autohton.
Semaforizarea intersecţiei b-dul Bucureşti cu b-dul Unirii aducea inovaţia inedită, pentru circulaţia din România, în sensul că virajele spre stânga erau dirijate tangenţial şi nu prin încrucişare cum se circula anterior. Instalarea camerelor de luat vederi pentru supravegherea circulaţiei din această intersecţie a fost o iniţiativă de pionierat în ţară şi a ridicat prestigiul colectivului de circulaţie din Maramureş. Nu pot omite din această prezentare, strădania, insistenţa şi tenacitatea cu care regretatul meu coleg, col. Florin Lupaşcu, s-a preocupat pentru transpunerea în practică a acestei idei novatoare. Tema pe care am susţinut-o la terminarea cursului de Cadre Conducere, 1974, în faţa comisiei de examinare a fost “Supravegherea şi îndrumarea circulaţiei rutiere cu ajutorul camerelor de luat vederi”, lucrare inedită pentru astfel de cursuri.
Eforturi susţinute s-au făcut pentru eliminarea unor puncte periculoase din trama stradală a judeţului Maramureş. Reamenajarea unor sectoare de drum, pe care s-au concentrat în timp, accidente tragice, necesita argumente ştiinţifice.
Aşa au fost realizate benzile pentru circulaţia vehiculelor lente pe rampele de la Recea şi Dura, iar în Tăuţii Măgherăuş s-a amenajat o variantă ocolitoare la Biserica din centrul localităţii. Aducerea la parametrii de proiectare corespunzători a elementelor geometrice ale curbei deosebit de periculoase de la Ilba, prin supralărgire şi supraînălţarea drumului a eliminat unul dintre cele mai periculoase locuri în care s-au produs accidente deosebit de tragice.
Analiza cauzalităţii unor accidente comise pe aliniamentul de la ieşirea spre Satu Mare din Seini a dus la concluzii de-a dreptul uimitoare. Accidentele comise în amurguri însorite erau cauzate de orbirea conducătorilor auto de razele de soare întrerupte, cu aceeaşi frecvenţă, de trunchiurile plopilor înalţi plasaţi în lungul aliniamentului respectiv iar cele petrecute după primele căderi de ploaie, erau favorizate de substanţa lipicioasă de pe frunzele plopilor căzute pe carosabil, producând fenomenul de acvaplanare. Tăierea frumosului “lanţ” de plopi de pe marginea drumului a condus, după analizele noastre, la salvarea multor vieţi omeneşti. Merită de amintit în acest context realizarea primului sens giratoriu din Baia Mare (intersecţia b-dul Bucureşti cu b-dul Decebal) după o susţinută colaborare cu ing. maior Crişan, omologul de la Serviciul Circulaţie din Timişoara şi Institutul Politehnic timişorean. Zâmbesc de multe ori când îmi amintesc ce “luptă” înverşunată, dusă de unul singur împotriva tuturor, a trebuit să port pentru realizarea acestui ultim proiect, ce prezenta atunci o idee novatoare iar acum pare un lucru atât de firesc. Mulţi conducători auto nu ştiu iar alţii nu-şi mai amintesc că în acele vremuri se “decretase” prioritate “unică”, adică, prioritate de dreapta în toate intersecţiile inclusiv în locurile cu sens giratoriu. Studiasem fluenţa traficului rutier în intersecţii şi cunoşteam că în giraţii trebuie acordată întâietate de trecere, fluxurilor de defluire pentru a nu se bloca circulaţia. Argumentând ştiinţific, reuşesc să conving organul de administrare al drumului să instaleze pe toate cele 4 accese, indicatorul “Cedează Trecerea”. Pentru a fi mai vizibil şi să “sară” în ochii şoferilor, am stăruit şi acestea s-au confecţionat în format mare (latura triunghiului era de 1 metru). Cu toate acestea, din neglijenţă, dar mai ales din obişnuinţă, noua reglementare nu era respectată, circulaţia se bloca, făcându-se ambuteiaje greu de înlăturat. Timp de 3-4 zile, personal, sprijinit de unul sau doi agenţi de circulaţie, de dimineaţă până în seară supravegheam, dirijam şi educam participanţii la trafic pentru ca intersecţia să “meargă”. Ajunsesem de pomină. Colegii botezaseră această întretăiere de străzi “intersecţia lui Babiciu”. Şi totuşi… se învârte, după 35 de ani şi mulţi ani de aici încolo…
Nu pot încheia acest capitol fără să subliniez emulaţia arhitecţilor şi proiectanţilor drumari de la CPJ Maramureş care se întreceau în găsirea unor soluţii optime şi unitare în proiectarea noilor cartiere şi realizarea unei trame majore de circulaţie aerisite în municipiul nostru, cărora le aduc mulţumirile mele pentru fructuoasă colaborare în acest domeniu. Au fost mulţi oameni destoinici. Amintesc doar faptul că, pe când era tehnician la Atelierul de Drumuri, Teodor Rus, a fost trimis la Bucureşti cu documentaţia cerută în acea perioadă, pentru avizarea construcţiei podului peste râul Săsar din dreptul str. Republicii. Telefonic anunţă pe ing. Constantinescu, şeful său, că cei care preavizează proiectul înainte de a-l prezenta la Ceauşescu pentru emiterea Decretului Prezidenţial, nu îndrăznesc să propună construcţia podului pentru că nu există stradă până la râu. Atunci, cu avizul ing. Ambrozie Şuta, vice-preşedinte al Consiliului Popular Judeţean, ce răspundea şi de CPJ, bunul meu prieten Toderică, acolo, la Bucureşti, a trecut pe documentaţia respectivă, ca existentă o stradă cu două benzi de circulaţie până la râu. După construcţia podului, existenţa lui a fost un argument pentru “reamenajarea” străzii Republicii până la str. George Coşbuc.
Accidentele de circulaţie cu autori neidentificaţi. Această linie de muncă am dus-o cu stoicism pe întreaga mea activitate de ofiţer de circulaţie. Anual se întâmplau puţine accidente cu părăsirea locului faptei (4-5 cazuri), dar complexitatea lor necesita un mare volum de muncă. De multe ori, datorită unui final mai deosebit, îmi amintesc de un accident cu fugă de la locul faptei petrecut la Leordina, localitate aflată în arondarea, pe atunci, a Miliţiei oraş Vişeu de Sus, care avea ca şi comandant pe maiorul de atunci şi colonelul în rezervă, de acum, Ioan Teleptean.
Într-o noapte de iarnă, de Sf. Ioan Botezătorul, pe mijlocul drumului este găsit un trup neînsufleţit al unui bărbat mai în vârstă. De serviciu cu accidentele era prietenul şi colegul meu, pe atunci, locotenent major, acum, colonel (r) Ioan Donca. Ajuns la Leordina, găseşte victima şi întreg locul faptei, sub un strat de cca 5-10 cm de zăpadă (prima zăpadă căzută în acea iarnă). Pentru a găsi eventuale urme a fost nevoie, prin bunăvoinţa unui localnic, să topească zăpada cu apă fierbinte. Vă daţi seama ce urme s-au găsit. În aceeaşi zi, ajunge la Vişeu de Sus, şi şeful Serviciului circulaţie pentru a mobiliza toate cadrele din zonă şi a le implica în identificarea autorului. Nimic. Începe munca sistematică. Echipă de la judeţ condusă de responsabilul liniei de muncă.
După Revoluţie, la Baia Mare, s-a organizat un curs de pregătire profesională cu agenţii de poliţie rutieră din judeţele: Satu Mare, Sălaj, Bistriţa Năsăud şi Maramureş. În centul imaginii: mr. Constantin Simicorescu, criminalistică şi mr. Gavril Babiciu, circulaţie (colegi de promoţie).
Plec la Vişeu împreună cu regretatul şi bunul meu prieten, coleg de promoţie, mr. Ilieş Mihnea şi neuitatul prieten lt. maj. Gheorghe Suciu. După două săptămâni, Gheorghe Suciu primeşte alte sarcini. Eu şi Ilie, nu aveam dreptul să venim acasă la Baia Mare decât dumineca după masă, pentru a face o baie, a ne schimba hainele iar seara trebuia să fim în Vişeu. Greu şi multă muncă. Motivaţia era dată de ordinele draconice, date de la centru, cu privire la identificarea autorilor necunoscuţi, dar şi de orgoliul nostru profesional. O luăm sistematic. Identificarea tuturor proprietarilor de maşini din zonă, control la toţi deţinătorii de autovehicule, audieri… Făceam pe specialiştii în criminalistică verificând fiecare maşină ce ar fi putut circula pe la locul accidentului etc. Identificăm diferiţi suspecţi care au circulat prin Leordina în perioada cuprinsă între ora decesului victimei, stabilită de medicul legist în cadrul necropsiei şi ora găsirii ei. Mulţi astfel de suspecţi am găsit. Credeam că am găsit autorul, iar apoi, speranţele noastre se năruiau. Toţi susţineau că au ocolit victima la trecerea prin locul accidentului. Printre cei suspectaţi era şi un şofer din Leordina despre care se ştia că vine frecvent cu autobuzul acasă. Primele verificări conduc la excluderea acestei variante. În perioada respectivă maşina lui figura în FAZ (fişa activităţii zilnice) că este retrasă în garaj pentru RT2 (revizie tehnică periodică de gradul 2, adică o verificare mai complexă). Audierea unui mecanic auto ce a lucrat la maşină, de loc din Baia Mare, demn de încredere deoarece îl cunoşteam, confirmă prezenţa la garaj a autobuzului. Cu toate acestea, împreună cu Ilie Mihnea, în prezenţa şoferului, urcăm autobuzul pe rampă şi cu o lupă căutăm toate firele de păr şi de textile existente pe caroseria maşinii pe care le recoltăm, le punem în plicuri cu precizarea locului în care le-am găsit, pentru a putea fi comparate cu firele de păr şi firele recoltate de la victimă şi hainele sale. Ba mai mult, merg personal la Bucureşti, la Institutul de medicină legală, pentru a încerca identificarea pe hainele victimei a eventualelor urme lăsate de pneurile maşinii care l-a călcat, ducând bineînţeles, pentru expertiză tot ceea ce am recoltat de la maşinile verificate.
După două luni de muncă continuă, prin mijloace specifice am stabilit cu certitudine ieşirea din garaj, pe timpul efectuării RT2 a autobuzului condus de şoferul din Leordina şi prezenţa lui, în seara zilei în care s-a comis accidentul, la domiciliul acestuia. Rămânea doar determinarea şoferului de a-şi mărturisi fapta. Nu s-a lăsat înduplecat până nu i-au fost puse în faţă probe indubitabile. Printre firele “culese” de pe caroseria autobuzului a fost unul identic cu cel din părul victimei.
Vă spuneam de finalul neaşteptat. Era ora 1,00 când am semnat nota de introducere în arest a celui vinovat (Pe atunci, în calitate de organ de cercetare penală aveam dreptul să emit Ordonanţă de reţinere pe 24 de ore). Din acest moment întreaga muncă revenea Biroului de Cercetare penală, condus pe atunci de un bun profesionist, şi care, cot la cot, a lucrat cu noi în toată această perioadă (lt. maj., pe atunci), col (r) Vasile Chindriş. Cum orice introducere în arest trebuia făcută cu anunţarea comandantului, subofiţerul de la arest, respectându-şi obligaţiile îl sună pe maiorul Teleptean şi raportează cele necesare. Apoi, îmi pasează receptorul telefonului iar comandantul mă invită împreună cu Ilie Mihnea la restaurantul la care se găsea. Nebărbieriţi, ponosiţi, obosiţi dar şi plini de bucurie, ajungem în faţa restaurantului, ne anunţăm prezenţa, pentru a-l saluta şi totodată să-i mulţumim comandantului pentru sprijinul acordat. Vine Ioan Teleptean şi fără nici o discuţie ne pofteşte înăuntru. Intrăm. Restaurantul frumos împodobit, plin ochi, toată ştăbimea urbei era la o zi festivă. Merge la microfon şi anunţă: “Autorul accidentului mortal comis la Leordina, a fost introdus în arest acum câteva minute”. Tăcere. Un ropot de aplauze… Primăriţa oraşului a comandat orchestrei un “Dame vals”, după care ringul de dans a aparţinut unei perechi inedite. După terminarea dansului, un nou ropot de aplauze. Mi-am luat la revedere, iar zorii zilei ne-au găsit la Baia Mare.
Am muncit la circulaţie timp de 30 de ani în acelaşi judeţ, ceea ce a determinat ca mulţi, foarte mulţi participanţi la trafic să aibă tangenţă cu mine. Neuitatul ziarist Gheorghe Roman, care făcea săptămânal o pagină de umor în ziarul local mi-a dedicat catrenul: “Din Şişeşti, la Maciu Piciu / După nas şi după fler, / Nu este nici un şofer / Să nu-l ştie de Babiciu.”
***
Privind retrospectiv, evoluţia mea pe parcursul celor 36 de ani în care am purtat cu cinste, mândrie şi demnitate uniforma militară (3 ani, elev; 22 de ani, ofiţer de miliţie şi 11 ani, ofiţer de poliţie), observam că aceasta a început cu aprecierea: “Apăi, din aista n-a ieşi ofiţer de circulaţie, până-i hău” (profeţie zidită de maiorul Nicolae Robu, şeful Biroului circulaţie Baia Mare din anul 1968, având la bază faptul că eram “doar un copil”); a continuat cu atribuirea apelativului de ”avocat al şoferilor”, izvorât din gândirea primului şef nemijlocit (maior Ioan Pârja, şeful Serviciului Circulaţie al jud. Maramureş, la anul 1968) şi s-a încheiat cu vorbele măgulitoare pe care mi le adresează unele dintre persoanele care mi-au fost alături la Revoluţia Română din Decembrie 1989, spunându-mi: “Revoluţionar fără Certificat”.
Luând partea plină a paharului mărturisesc că odată devenit militar, m-am conformat disciplinei, ordinelor şi regulamentelor specifice sistemului în care am intrat. Am încercat, personal cred că am reuşit, să pătrund în tainele meseriei pe care mi-am ales-o: circulaţia rutieră. Activităţile desfăşurate privind supravegherea, îndrumarea şi controlul circulaţiei mi-au asigurat temelia specializării în sistematizare şi organizare rutieră. Semnalizarea rutieră, amenajarea unor intersecţii şi eliminarea unor puncte periculoase privind siguranţa traficului rutier în judeţul Maramureş, mi-au fost preocupări permanente în cei 30 ani de activitate zilnică în acest domeniu. Sunt mândru pentru realizările la care, alături de alţi oameni abilitaţi, mi-am adus o contribuţie, în limita capacităţilor profesionale. Am sentimentul datoriei împlinite faţă de satul în care m-am născut, oraşul şi judeţul în care locuiesc şi faţă de ţara pe care o iubesc mai presus decât viaţa.
Date biografice: Colonel (r) Gavril Babiciu
Date personale:
Născut la 30 octombrie 1947 în satul Şişeşti, judeţul Maramureş.
Tata, Dumitru, a rămas văduv cu două fetiţe, Eudochia şi Anastasia, prima lui soţie a decedat când urma să nască o altă fată, ce a decedat odată cu mama ei. S-a căsătorit cu Anastasia, mama mea, care la rându-i avea un băiat, Nicolae. Primul ei soţ a murit în urma rănilor primite în cel de-Al doilea război mondial. Părinţii mei au mai avut 5 copii: Veronica, Ioan (Nuţu), Domnica, Eufrosina şi Gavril, adică eu. Când m-am născut, tata era de 49 de ani iar mama de 45 de ani. Aşa se face că, două generaţii, tata şi cu mine, am văzut zorii unor zile şi am pătruns suflul istoric (tata era un bun cunoscător al istoriei secolului XIX) pe parcursul a 3 secole. Am până acum (situaţie statistică cu o dinamică greu de actualizat): 4 nepoţi, 32 nepoţi de unchi, 42 stră-nepoţi de unchi, 11 stră-stră-nepoţi de unchi. Aceasta este o poveste, este povestea vieţii mele.
Părinţii mei (1968).
Studii:
1965, Liceul teoretic Baia Sprie, secţia reală, cu diplomă de bacalaureat;
1968, Şcoala de Ofiţeri de miliţie, Bucureşti, profil circulaţie, cu examen de diplomă;
1971, Facultatea de drept “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, cu examen de diplomă;
1985, Curs intensiv de limbă franceză;
Experienţă profesională:
- 08. 1968, Locotenent, ofiţer tehnic la Serviciul Circulaţie al Inspectoratului Judeţean Maramureş al Ministerului de Interne;
05.02. 1981, Şef birou I la Miliţia Municipiului Baia Mare;
01.12.1990, Ofiţer specialist I la Serviciul Circulaţie al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Maramureş;
15.05. 1993, Şef serviciu I, Poliţie rutieră, din IPJMaramureş;
01.02. 1998, Şef serviciu Logistică din IPJMaramureş;
- 08. 2001, Trecut în rezervă având gradul de colonel.
Decoraţii: Medaliile “Meritul Militar” şi Ordinele “Meritul Militar”, acordate corpului de ofiţeri, la termenele prevăzute.
Alte activităţi:
2002, Membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei culturale “Şişeşti – vatră străbună”;
2002-2009, Coordonator al volumelor monografice, I-V: “Şişeşti – vatră străbună”;
Membru corespondent la cotidianul independent, Graiul Maramureşului şi la revistele: Pro Unione, Familia Română, Vatra Chioreană;
Publicarea unor articole de specialitate, circulaţie rutieră, în ziare locale şi centrale;
Editarea unor cărţi cuprinzând comentarii şi adnotări ale modificărilor succesive în legislaţie rutieră:
- Legislaţie rutieră-reglementări noi-comentate, Editura Proema, Baia Mare, 1999;
- Comentariu privind “CODUL RUTIER”, în vigoare din februarie 2003, Editura Maria Montessori, Baia Mare, 2003;
- CODUL RUTIER – comentat şi adnotat, Editura Eurotip, Baia Mare, 2006.
Pasionat de “sportul alb”, am sprijinit pe nepotul meu Gabriel să ajungă Campion Naţional la proba de “dublu băieţi”, la 12 ani şi să ţintim spre culmi înalte ale profesionalismului.
Stare civilă:
Sunt căsătorit cu Maria Coste din Lăpuş, Maramureş, profesoară de limbă şi literatură română, care mi-a fost sprijin de nădejde în tot ceea ce am întreprins.
Avem doi copii:
Gabriela-Maria, comisar şef în cadrul IPJ Maramureş, care mi-a “dăruit” pe nepotul Gabriel, şi Marius-Gabriel, profesor, gradul I, antrenor de tenis, care m-a binecuvântat cu trei nepoţi:
Luca-Silviu, Iustin şi Felix-Marius. Cea mai mare bucurie pe care mi-este dat să o am, aproape săptămânal, este “masa de Duminecă” în Familie.
Ca soţ, tată şi bunic, mă declar un om fericit, motiv pentru care iubesc tot ceea ce mă înconjoară şi spun mereu:
La vie est belle!
[1] Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti, 1980, p. 512.
[2] Le Petit Robert des Enfantes, rédacţion dirigée par Josette Rey-Debove, Dictionnaires Le Robert-107, avenue Parneutier, Paris XIe.
[3] Le Robert Micro Poche, dictionnaire de la langue française, rédaction dirigée par Alain Rey, Dictionnaires Le Robert-27, rue de la Glacière, Paris-XIIIe, anul 1994, p. 1129
[4] Dictionnaire de la langue française, Encyclopédie noms communs, noms propres, Hachette- spadem –adagp 1980, p. 1103.
[5] Dicţionar explicativ al limbii engleze, THE PENGUIN ENGLISH DICTIONARY, Consultant editorial Robert Allen, Litera Internaţional, Bucureşti, România, anul 2004, p. 1198.
[6] L’Express: “Revoluţia română, o lovitură de stat dată de armată”, La révolution roumaine, un coup d’Etat de l’armée. FSN hotărâse, pe 23 decembrie 1989, chemarea trupelor sovietice, 16 Octombrie 2011, vezi: http://Ceauşescunicolae.wordpress.com/2013/04/16/generalul-stanculescu-in-89-am-dat-lovitura-de-stat-din-cauza-presiunii-externe-am-continuat-actiunile-care-fusesera-amplificate-din-exterior-ion-iliescu-a-jucat-atunci-pe-cartea-rusiei.
[7] ibidem.
[8] Vezi mai multe: Larry L. Watts, Larry L. Watts, Fereşte-mă, doamne, de prieteni…, Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, pentru versiunea în limba română, 2012, pp. 247-251.
[9] Cornel Nemetzi, Ultimul curier ilegal-Memoriile unui spion român, Editura „Marist”, Baia Mare, 2013.
[10] Vall Hossu, Manuscris: „Revoluţia furată din Maramureş”, Baia Mare, 2012.
[11] Arghir Berciu, Cazurile Colonelului Berciu, Editura DACIA XXI, Cluj-Napoca, 2012, p. 7.
[12] Iacob Oniga, Câştigă fără să ucizi, Editura „Eurotip”, Baia Mare, 2014, p. 175.
[13] Arghir Berciu, op. cit., p. 14
[14] Iacob Oniga, op. cit., p. 184.
[15] Gheorghe Vasile Fâncu, Ispita gândirii, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003.
[16] Colonel (r) Gheorghe Iliescu, La Baia Mare diversiunea nu a reuşit, Vitralii-Lumini şi umbre, an II, nr 6, martie/mai 2011.
[17] http://Ceauşescunicolae.wordpress.com/2013/04/16/generalul-stanculescu-in-89-am-dat-lovitura-de-stat-din-cauza-presiunii-externe-am-continuat-actiunile-care-fusesera-amplificate-din-exterior-ion-iliescu-a-jucat-atunci-pe-cartea-rusiei.
[18] Sursa:Internet – Morţi suspecte ale unor personaje cheie din timpul revoluţiei.
[19] Dr. Iulian Topliceanu – Din scrinul amintirilor, ediţia a II – a revizuită şi adăugită, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2009.
[20] http://www.desteptati-va.ro/wp-content/uploads/2011/04/revolutie-1989.jpg. Vezi şi Teodor Filip, Războiul parapsihologic împotriva României, ediţia a III-a, Editura Obiectiv, Craiova, p. 42 şi următoarele.
[21] http://www.desteptati-va.ro/wp-content/uploads/2011/04/revolutie-1989.jpg.
[22] Elena Băncilă, Trage, Laşule!, Carte despre eroul Revoluţiei din dcembrie 1989, Şerban Bogdan Stan, Ed. Victor Frunză,-Bucureşti, 1990, p. 16.
[23] ibidem, p. 18.
[24] ibidem, p. 67
[25] ibidem, p. 24-25.
[26] Larry L. Watts, op.cit, p. 228.
[27] O minciună cât secolul.
[28] Se cunoaşte că Regatul ungar a fost împărţit, după bătălia de la Mohacs (1526), mai întâi în două iar ulterior în trei părţi, de către turci şi habsburgi. În sens restrictiv, provincia Parţium s-ar suprapune peste teritoriile fostului Paşalâc de la Oradea (comitatele: Oradea, Satu Mare şi Solnocul de Mijloc). În sens larg, după Pacea de la Speyer (1571), din Partium făceau parte comitatele: Maramureş, Bihor, Zărand, Solnocul de Mijloc, Crasna, Arad, Severin şi Cetatea Chioarului.
[29] Articol “Ceva despre izlazele comune”, Luminătorul: Organ pentru politică, literatură etc., Anul XIII, Nr. 1, Miercuri, în 1 (13) ianuariu 1892, Timişoara.
[30] Marczaly şi alţii, Istoria narativă a Ungariei. Manual de istorie pentru elevii români ce urmau cursurile liceale în perioada 1940-1945, când Nord-Vestul Transilvaniei era sub ocupaţie Hortistă.
[31]Pr. Dr. Ioan Tîmbuş, File din activitatea preoţilor greco-catolici în clandestinitate, în comuna Şişeşti, în, Şişeşti Vatră Străbună, Vol.IV, Editura „Eurotip” Baia Mare, 2009, p. 115.
[32] Şişeşti Vatră Străbună, Vol. V, Editura „Eurotip” Baia Mare, 2013, pp. 226-227.
Promoţia 1968, la datorie! 
